Pocainţă sau frică?

Episodul întâi: Deşi scrie despre suporteri pistolari, Ziua de Cluj nu se axează pe episoadele de violenţă dintre aceştia. Vă invit, aşadar, la lectură.

Episodul al doilea: Ziua de Cluj publică materiale semnate “Mediafax”.

O să iau două on-line-uri date de Ziua de Cluj marţi. (Între timp, cele două materiale de pe ediţia on-line s-au mutat şi în ediţia print, evident, într-o formă mai amplă.) Mie-mi pare foarte clar că unele afirmaţii se bat cap în cap. Cel de-al doilea material (foto 1), dat la 14:22 are titlul “Ameninţări cu moartea la adresa Ziua de Cluj”. Într-adevăr, un ins i-a ameninţat pe ziarişti cu moartea, i-a spurcat şi i-a făcut “muişti”, după cum puteţi observa şi în prima fotografie. Nu dau detalii prea multe. Vă invit pe voi să citiţi. Oricum, urât. Alt act din seria “ziarişti agresaţi”, deşi doar verbal, de această dată.

În finele articolului, colegii de la Ziua amintesc: “Deşi cotidianul nostru a evitat să se axeze pe desele episoade de violenţă între suporterii celor două echipe clujene, CFR şi “U”, tocmai pentru a nu inflama spiritele înaintea derby-ului de duminică, se pare că anumiţi “clujeni” încearcă să facă tot posibilul pentru ca ziua de 2 decembrie să se desfăşoare sub semnul violenţelor între fani.

ZIUA de Cluj face un apel la fair-play între fani şi reaminteşte că duelul dintre CFR şi “U” ar trebui să rămână doar pe terenul de joc”.

Asta după ce cu doar zece minute înainte, pe ediţia on-line a ziarului a apărut un material care, după mine, se cam loveşte cap în cap cu apelul lor la pace (foto 2). Titlul este sugestiv: “Unul dintre liderii galeriei CFR Cluj şi-a cumpărat revolver”. Este citată sursa, Mediafax, dar nu se aminteşte faptul că Mediafax a citat la rândul ei Clujeanul.

În 10 minute se pot întâmpla multe, nu zic. Dar nu cred că în astea 600 de secunde se pot schimba atât de mult părerile unui om sau ale unei redacţii întregi.

Şi dacă mă gândesc bine, chiar o deschidere de ziar a fost rezervată unui subiect care vorbea de bătaia din Grigorescu. Mă rog, poate merg eu prea departe. Dacă greşesc, să mă oprească cineva!

Update:

Mediafax, angajată de la Ziua?

 Ziua de Cluj a început tot de marţi să dea materiale semnate “Mediafax”, deşi subiectul este abordat cu cuvintele lor, de către ei. Într-adevăr, se porneşte de la sursa cu pricina, dar, mie, jurnalist cretin de grupă mare pregătitoare, nu mi-a mai fost dat să văd aşa ceva. Azi, miercuri, Ziua de Cluj loveşte în CFR, cu expresii proprii, dar cu semnatura agenţiei de ştiri Mediafax. Sau să fie ăsta vreun pseudonim?

Update la update:

Fugim după exclusivităţi, ca să mănâncă şi gura noastră ceva

Într-un articol nocturn scris în grabă, acelaşi ziar local ne spune că “şepcile roşii” “au decis să renunţă” la cantonamentul lor. De fapt, scuze, “să renunţa” (foto 3). Asta la peste două ore de la apariţia materialului de pe ucluj.ro, care anunţă modificarea din programul jucătorilor. 

Ziaristi cu Nimb

Click pentru a mari imaginea

foto 1

foto 2

foto 3

Spune-mi ce urgenta ai, ca sa-ti spun cine esti

Dacă vreodată ai momente de amnezie, sună la 112. Vocea feminină care-ţi va răspunde te va lumina asupra propriei tale identităţi, printre altele.

Vineri seara. Deşi obosit după o zi lungă, am avut, totuşi, chef de ieşit în oraş. Asta la insistenţele unui prieten, care peste puţină vreme îmi era solidar când venea vorba să comandăm încă un rând. Am băut câteva beri într-un club cu iz studenţesc din centru. Nu prea multe, dar suficiente. Priveliştea conturată de boboace precoce nu m-a deranjat deloc. Ba chiar m-a ajutat să pornesc poveşti melancolice despre rapida trecere a vremii. A fost, oarecum, ca pe vremuri. Clubul despre care zic era locaţia noastră preferată acum doi anişori, când nici noi nu cunoşteam bine străzile Clujului.

După ce ne-am golit portofelele (mă rog, al meu era deja gol de când am pornit de acasă) am hotărât să plecăm. La uşă, o scenă mocănească între doi cocoşi care se ameninţau şi se-nghionteau de mama focului. Nu mi-a trebuit mult până să mă hotărăsc să le vin de hac scandalagiilor, deşi altă dată i-aş fi ignorat şi m-aş fi furişat pe lângă viitoarea bătaie. Acum am vrut să testez vigilenţa serviciului de urgenţă 112. Aşadar, sun. Nici n-apucă să sune de două ori, că o domniţă îmi răspunde grăbită şi mă-ntreabă ce urgenţă am. „Urgenţa mea e un scandal cu bătăiţă” în clubul X pe strada X. Curios, ascult să văd dacă domniţa reacţionează şi acum cu aceeaşi grabă. „Aveţi nevoie şi de ambulanţă?”. Vocea feminină mă uimeşte cu întrebarea ei. Zic, nu, nu merci, n-am şi nici aici nu e nevoie, că încă n-a picat nimeni lat. În finalul scurtului nostru dialog, domniţa de la 112 continuă: „Vă fac legătura acuma la Poliţie. Cum vă numiţi? Hendea?”. Pe când s-o-treb dacă e o farsă şi dacă nu-i vreo colegă, de mă recunoaşte după voce, îmi răspunde un domn poliţist care mă anunţă că a trimis deja un echipaj. Când anume, habar nu am, că în acelaşi minut sunasem, doar.

Mă rog, am ieşit în stradă unde bodyguarzii deja se alarmau. Începeau să ameninţe şi să întrebe lumea din jur cine a sunat la poliţie. De unde aflaseră de telefon, habar nu am. Nici nu mi-a păsat. Păream atât de neînsemnat încât spectacolul ce urma odată cu venirea poliţiştilor şi jandarmilor îmi permitea să fiu doar un gură-cască.

M-am  convins, deci: serviciul 112 funcţionează. Şi şi rapid! Plus că de acum, dacă vreau să mai apelez la el, dau doar un bip. Chiar dacă îmi închid telefonul pe urmă, domniţa simpatică o să mă sune şi acasă, şi pe numărul alor mei, în Zalău. Părea că mai ştie lucruri despre mine, doar că, din grabă, s-a rezumat la a-mi spune pe nume. Dilema mea e cum o cheama pe ea, că eu nu ştiu. Nu s-a prezentat.

1-Ştim 1-Cine 2-Eşti

Votaţi-mă, vă rog, că nu insist!

Acesta este un post de propagandă. Pe cei care sunt împotriva actelor de acest gen, îi rog, totuşi, să facă ultimul compromis.

Până în data de 30 noiembrie puteţi avea onoarea de a mă vota la concursul organizat de Pcnews.ro. Siteul cu pricina a lansat  pentru bloggeri oportunitatea de a câştiga un laptop, punându-i pe aceştia să aleagă un slogan pentru noul produs Asus, laptopul Eee Pc.

Aşadar, în urma votului vostru pe care mi-l veţi acorda, voi scrie de bine despre fiecare dintre voi, la cerere, de pe laptopul ce-l voi câştiga cu mult merit. Şi asta moca. Deci grăbiţi-vă! E în joc imaginea voastră! Tot voi o să fiţi cei care o să-mi mulţumiţi, veţi vedea! Dac-aş fi în locul vostru l-aş vota pe uncopilutz cu sloganul dat de el (“Eee Pc, Nu-ţi doreşti să crească”) aici, fără s-aştept rugăminţi prea multe din partea lui, pentru că, oricum, lui nu-i stă în fire să insiste prea mult. Deci, nu uitaţi, votaţi-mă aici!

Asfixierea Prin Publicitate

Votaţi-mă, vă rog, că nu insist!

Acesta este un post de propagandă. Pe cei care sunt împotriva actelor de acest gen, îi rog, totuşi, să facă ultimul compromis.

Până în data de 30 noiembrie puteţi avea onoarea de a mă vota la concursul organizat de Pcnews.ro. Siteul cu pricina a lansat  pentru bloggeri oportunitatea de a câştiga un laptop, punându-i pe aceştia să aleagă un slogan pentru noul produs Asus, laptopul Eee Pc.

Aşadar, în urma votului vostru pe care mi-l veţi acorda, voi scrie de bine despre fiecare dintre voi, la cerere, de pe laptopul ce-l voi câştiga cu mult merit. Şi asta moca. Deci grăbiţi-vă! E în joc imaginea voastră! Tot voi o să fiţi cei care o să-mi mulţumiţi, veţi vedea! Dac-aş fi în locul vostru l-aş vota pe uncopilutz cu sloganul dat de el (“Eee Pc, Nu-ţi doreşti să crească”) aici, fără s-aştept rugăminţi prea multe din partea lui, pentru că, oricum, lui nu-i stă în fire să insiste prea mult. Deci, nu uitaţi, votaţi-mă aici!

Asfixierea Prin Publicitate

Asus Eee Pc, îl iei de mic

Eee PC, Nu-ţi doreşti să crească

Eee PC este cel mai nou produs cu care Asus vine pe piaţă în materie de laptopuri. N-are nici măcar un kilogram în cap. La mărimea lui, aproximativ egală cu a unei mape, încape în orice geantă. 

Dacă îţi vine vreodată vreo idee genială pentru un material de scris pe blog, Eee Pc te va scuti de cotrobăitul după pixuri şi foi. Cu un Eee, a-ţi nota ideile este o pierdere de vreme. Nu te costă decât să îl deschizi şi să fi în apropierea unui hotspot. Eee Pc este practic şi foarte util. Eee Pc poate fi pe bună dreptate numit “laptopul bloggerilor”. Disponibil în mai multe culori, fiecare îşi poate alege laptopul care i se potriveşte mai bine.

Cafe Romanes

Cluj-Napoca este oraşul ţiganilor cu fiţe. 

De ce este ţiganii judecaţi? De ce să nu mai poată facă ei o pâine în ţări străine acuma, ca să mănâncă şi ei şi copiii lor? De ce-i trimite toată lumea acasă?

Acestea sunt întrebările care îi frământă pe etnicii romi din Cluj-Napoca. Ei se adună seară de seară în cafenelele centrale şi discută problema ţiganilor din străinătate. Aplică strategii, se folosesc de brainstorming şi aşa mai departe pentru a soluţiona criza ce-i apasă. Locul în care se organizează astfel de întâlniri este cafeneaua de fiţe „Outwear”, situată lângă cinema Arta, vizavi de „Insomnia”. Ori localul e închiriat exclusiv de ţiganii ori femeile plasticate şi bărbaţii îmbrăcaţi italieneşte din peisajul obişnuit al cafenelei nu se împacă cu gândul de a-şi servi cafelele cot la cot cu etnicii romi. Un astfel de episod am surprins şi eu cu ceva timp în urmă în Cafe de Paris, din Sora, dar atunci aveau şi ţâncii ataşaţi fustelor largi şi colorate.

Chillhout Cahfe

Click pentru mărire

 

fotografie via Ioan T. Morar

Schimbări

Urmează evenimente ce vor marca schimbări la două ziare clujene, la Cluj Expres şi la Clujeanul.

Am aflat că ziarul Cluj Expres îşi pregăteşte atent pentru lansare partea on-line, care va conţine, printre altele, atât materiale foto, cât şi video iar textele de pe site vor fi mai mari decât cele de pe print.

Pe de altă parte, de luna viitoare, Clujeanul îşi schimbă faţa. Vor fi modificări şi ale săptămânalului, care va avea un layout nou, cît şi ale portalului lor de ştiri, Clujeanul/săptămânal, care se va şi muta cu ocazia asta pe o adresă separată. Între timp a scris şi Andrei Aroneţ despre asta.

Aceste schimbări vin în urma lansării pe piaţa clujeană a portalului Citynews.

Max-Media

Peste ani şi ani…

Nu am fost bun la matematică niciodată deşi într-a cincea am făcut cea mai bună teză din clasă. Pot să cred c-a fost o întâmplare pentru că pe urmă am luat un şir lung de note de cinci. Cu toate astea, pot să vă spun că Prosport nici el nu e mai breaz. 

“România, numai victorii în ultimii 48 de ani cu Albania” este titlul unui material de-al lor de ieri. După ce ne povestesc că din 1949 şi până acum le-am aplicat albanezilor corecţii repetate la fotbal, domnii dau lista cu rezultatele meciurilor pe care le-am jucat cu aceştia, de-a lungul vremii (foto 1).

Într-adevăr, în 1948 ne băteau cu 1-0 în Giuleşti, în Campionatul Balcanic şi al Europei Centrale (foto 2), însă dacă facem scăderea să vedem dacă titlul e real constatăm că rezultatul la 2007-48 e 1959, an în care nu s-a consumat nici un meci între selecţionatele celor două ţărişoare.

Aşadar, diferenţa dintre rezultatul calcului ziariştilor şi cel corect e de 10 (zece). Zece, notă pe care cu siguranţă nu o merită după gafa făcută.

Update: Din ciclul “Ce-are Tadici cu Prefectura ori cu Tişe?”, vă prezint o realizare de azi a Informaţiei de Cluj (foto 3). Citiţi titlul, citiţi, eventual, materialul şi apoi priviţi splendoarea de poză aleasă pentru a ilustra mai bine cele scrise. Greş!

Update la update: V-am mai spus că abia aştept să ningă, să pot şi eu să mă plimb cu schiurile, că m-am săturat de taxiuri şi de autobuse? Nu cred. Dar vă spune Citynews ceva asemănător (foto 4).

Shi k să vă vedetzi ca shi-n presă-i k p net, arunktzi un ochi shi pe ultimele fotografii (foto foto 5, foto 6 şi foto 7).

O ştire scurtă din Informaţia despre victoria României în faţa Albaniei (foto 8 ) mă veseleşte pe ziua de azi cât n-a reuşit s-o facă nici un banc auzit din gura prietenilor. Deci e clar: tricolorii zburdă asemeni unor căprioare, învingând Albania cu scorul de 6-1. Doi cu câte două, alţi doi au înscris golurile victoriei. Ce sens are ce se înţelege? Că fotbaliştii români au încheiat grupa sau grupa i-a încheiat pe ei ce mai contează? Sărbătoarea a început! Bine punctat, dar până la Crăciun mai e puţin. O lună.

Zece Saşi

Click suav şi dublu pe imagini pentru a le mări

foto 1                                                   foto 2

foto 3                                                   foto 4

foto 5                                                    foto 6

foto 7                                                       foto 8

Elodia e-n noi

Elodia eşti tu, Elodia sunt eu, Elodia e în fiecare din noi. 

Hai, nu vă mai faceţi că nu vă pasă de Elodia! Sunt sigur că vă-ntrebaţi unde s-ascunde şi ce mănâncă-n timpul ăsta. Tot voi sunteţi ăia care trag cu ochii pe OTV atunci când începe un nou episod cu acelaşi nume. Eu sunt fanul ei numărul unu. Cred că Elodia, deşi nu e de găsit, e în fiecare din noi.

Dimineaţa îmi beau cafeaua dintr-o cană cu Elodia iar prin casă port un tricou cu domna Ghinescu. Puteţi şi voi să vă comandaţi de aici. Eu sunt Elodia, la fel cum poţi fi şi tu. Elodia se ascunde-n fiecare din noi. Azi i-am dat un five pe Hi5 Elodiei. Pe Cioacă, deşi e încă-n lista ei de prieteni, l-am reclamat pentru fotografiile obscene.

Anonima Ghinescu

Copii

Oamenii sunt diferiţi, arată diferit şi simt diferit. Dar uneori seamănă atât de bine! 

Urmărind un film cu Kevin Spacey am avut o revelaţie. Actorul ăsta seamănă foarte tare cu un actor român. Cu Claudiu Bleonţ. Căutând poze cu amândoi ca să mă asigur că asemănarea nu e doar în capul meu, am mai găsit o treabă. Spacey seamănă şi mai tare cu Zenga, antrenorul broscar de la Dinamo. Dacă Zenga seamănă cu Bleonţ nu mă mai chinui să văd. Puteţi să vă daţi voi cu părerea.

                                                                                

Kent, valută sau dans?!

Pentru a câştiga credibilitate, unii politicieni reuşesc să se scalde, cu voinţă, în deosebita cascadă a penibilităţii. Azi, cazul Petre Roman.

 

Despre Petre Roman se ştie că sare în faţă cu fiecare ocazie pentru a apăra interesele pensionarilor din România. Mai nou se apucă chiar de dansat. Şi asta pentru o viaţă mai uşoară a strănepoţilor de pensionari, care până la urmă tot din pensiuca lor îşi beau lăpticul.

Astfel, vineri seara, la “Dansez pentru tine”, idolul de altă dată al femeilor s-a expus în ritm de tango în faţa telespectatorilor. Ca să se laude subtil că încă e-n putere, Roman a venit împreună cu iubita sa, Iulia Chifiriuc. Cu ocazia asta a prins doi iepuri: a apărut pentru prima data în public cu ţaţa şi tot pentru prima dată a arătat fanelor de vârsta a treia că poate să dea din cur şi nu doar să-l ţină-n scaune moi. Oricum, eu unul am rămas imun. Nici măcar nu cred că lungimea gâtului îi compensează lungimea chestiei ascunse după şliţ, apropos de Kent şi de valută. Ţi-a trecut vremea, moşnege. Să-i înţelegem, totuşi: ca să se simtă mai tineri unii îşi fac bloguri, alţii dansează la ProTV.

Aşadar, ce-a ieşit puteţi vedea şi singuri. Petre Roman, omul serios de altă dată, a reuşit să mă facă să râd în hohote de stângăcia lui în ale dansului. Mie mi-a părut că-i un soi de scândură Roman al nostru, la cum a reuşit să se mişte. Aduce, aşa, puţin a scândură în mişcările lui suave.

 

Petre a Ballare

Soarta. Bogătaşul şi omul de presă

Pe zi ce trece, oameni cu bani cred tot mai tare că a-ţi trage un ziar e ultimul moft pe care ţi-l poţi face. Iar dacă oamenii ăştia se uită la cei dinaintea lor, se ambiţionează şi mai tare. Şi o fac. Nu contează că ziarul se va citi, la început, doar de curiozitate şi că în umătorii doi ani, cât va mai apărea, gazeta se va târî în genunchi.

Aşadar, vă spun povestea bogătaşului cu ziar. Bogătaşul îşi alege doi-trei oameni de presă, oameni care fie că au renunţat, fie care s-au reprofilat, fie care lucrează încă-n domeniu. Câteodată îi cară şi de la sute de kilometri depărtare şi-i mută-n oraş. Pentru un salariu care să-i motiveze, oamenii noştri îşi caută subalterni şi încropesc redacţia. Cu cât graba e mai mare, cu atât soarta viitorului ziar e mai şubredă.

Până să se formeze un nucleu, pe la ziar trec zeci de oameni. Iar când unii din ziariştii de bază vor să renunţe, mai cade câte-o carte de joc din castel. Bogătaşul bate cu pumnul în masă. E nervos într-o zi, iar în cealaltă radiază de fericire. E cât mulţumit, cât nemulţumit. Dar, între timp, banii nu se opresc din circuitul lor. Bogătaşul trebuie să cheltuie tot mai mult.

Între timp, cel care trebuie să aibă grijă într-un fel de afacerea bogătaşului, omul de presă, încearcă toate variantele. În acest timp, banii continuă să se mişte. Se pierd. Omul de presă transformă ziarul într-o gazetă studenţească. Cumpărătorii se feresc să mai dea banii pe aşa ceva. Ziaristului îi vine o tot mai mare poftă de copilării. Ziarul face pânză de păianjen pe tarabe. Omul de presă nu se opreşte. Începe să dea şi în publicul ţintă de acum: studenţii. Auzind că în ele poţi scrie orice, se pune pe scris editoriale. Îşi aduce aminte că, la vremea lui, deşi a făcut-o într-un oraş al nimănui, n-a reuşit să-şi termine facultatea. Scrie şi mai urât şi aruncă şi mai mult noroi. Scrie despre studenţi ca şi de nişte elevi de generală. Vorbeşte de incultură, ferindu-se de oglinzi.

Bogătaşul se satură. Închide ziarul. Îşi trimite oamenii de presă înapoi de unde i-a adus. Aceştia se chinuie să pară imuni la decizia bogătaşului. Se îndreaptă trişti spre locul de baştină, acolo unde lumea-i cunoaşte mai bine decât aici, aici unde-şi permiteau atâtea! Cu speranţă, omul de presă îşi imaginează că în alt colţ al ţării alt bogătan se va înşela dându-i pe mână ce acum nu a reuşit să ducă.

Broscarii ne împroaşcă cu noroi

La Torino, în Italia, actriţa de Palm d’or, Laura Vasiliu, a fost cât pe ce să fie săltată de poliţiştii italieni, după o greşeală a acestora.

În noaptea de joi spre vineri, în jurul orei două, carabinierii din Torino au spart uşa camerei de hotel în care era cazată Laura Vasiliu (foto), actriţa care a jucat rolul Găbiţei din “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Aflată în Italia pentru filmările unei producţii ce va apărea anul viitor, Laura Vasiliu s-a trezit în miez de noapte că este percheziţionată, după o confuzie a Poliţiei italiene. Actriţa a fost confundată, datorită asemănării de nume, cu o traficantă de minori. În camera actriţei carabinierii au descins în forţă, fiind gata să o aresteze. După clarificarea situaţiei, aceştia şi-au cerut scuze. Drăguţ din partea lor, zic. După cum spunea şi Gâdea pe Antena 3,  oare ce s-ar fi întâmplat dacă i se întâmpla asta unei mari actriţe de la Hollywood? Cât era de mare scandalul care se isca?

În urma incidentului, Laura Vasiliu s-a mutat în alt hotel, unde va rămâne pentru următoarea perioadă. De apreciat că actriţa nu doreşte să mediatizeze incidentul.

Mediafax dezvăluie declaraţia ministrului roman de Externe, Adrian Cioroianu în legătură cu această confuzie de neiertat a poliţiştilor italieni. “Au intervenit după ce uşa sa de la hotel a fost spartă în virtutea unei încurcături, am înţeles, de nume, nu îi era foarte clar nici doamnei Vasiliu aseară. Carabinierii au intrat cu forţa în camera de hotel, şi-au dat seama de încurcătură, lucrurile s-au reglat, carabinierii şi-au cerut scuze. Astfel de incidente absolut regretabile pot să fie create de acest climat de suspiciune care poate să existe la nivelul opiniei publice faţă de unii cetăţeni români, deja vedem că nu este problema de etnie anume”, a declarat Cioroianu.

Pe de altă parte, Gândul descoperă că Alexandru Dumitrescu, consulul român la Torino, a încercat să calmeze spiritele spunând că întraga poveste a fost dezvoltată cu exagerare şi că nu s-a folosit forţa asupra imobilului. “S-a deschis uşa cu sistemul de deschidere al hotelului, nu s-a spart uşa ca la Verdun. Au intrat (poliţiştii), au verificat actele şi au văzut că nu era persoana din fotografie. Nu a fost folosita forţa asupra persoanei sau imobilului”, a declarat consulul român. Pe lângă asta, Dumitrescu a ţinut să precizeze faptul că poliţiştii au intrat în cameră deoarece actriţa a refuzat să deschidă uşa. Potrivit acestuia, Laura Vasiliu nu a cerut asistenţă consulară şi că poliţia italiană şi-a făcut doar meseria.

Despre subiect puteţi citi şi pe Info News, dar şi în Jurnalul Naţional într-un material semnat de Ovidiu Ciutescu (Ciutacu… Ciutescu… încă o asemănare de nume).

M-am gândit să fac o listă a coincidenţelor în acest caz. Judecaţi voi dacă acestea sunt sau nu simple coincidenţe:

1. Poliţiştii torinezi susţin că numele actriţei din “4,3,2” este acelaşi cu al unei românce căutată pentru trafic de minori;

2. Actriţa Laura Vasiliu se află în Italia cu ocazia filmărilor pentru o producţie italiană, în care joacă rolul unei emigrante românce, Maria, care renunţă la viaţa din ţară şi pleacă în Italia, unde o ia de la zero, fiind obligată să suporte multă umilinţă.

3. Mama actriţei Laura Vasiliu este judecătoare în Piatra-Neamţ iar cazurile de arestări şi descinderi în miez de noapte nu îi sunt străine.

4. Aceeaşi mamă susţine că şi-a atenţionat fiica înainte de a pleca la Torino să aibă grijă să nu vorbească româneşte între italieni, pentru a nu deveni, în vreun fel, victima vreunei agresiuni.  Laura Vasiliu, însă, şi-a sunat mama încă de când a ajuns în Italia, vorbind cu ea la telefon în româneşte.

4. Greşeala poliţiei italiene vine în urma altei greşeli, de această dată făcută de preşedintele României, Traian Băsescu. Despre asta a scris Victor Ciutacu aici. Băsescu a declarat miercuri seară, la Realitatea TV, că în luna noiembrie în Italia au fost ucişi nu mai puţin de nouă români. Pe urmă, printr-un comunicat de presă al Preşedenţiei, Traian Băsescu „regretă citarea eronată” a informaţiilor date miercuri.  

Coincidenţa coincidenţei:  

Traian Băsescu se referea, cică, la faptul că nouă cetăţeni români au fost victimele incidentelor din perioada 30 octombrie-14 noiembrie din Italia, însă acestea s-au sfârşit cu doi morţi, patru răniţi şi trei persoane agresate.

Saltami Giovano

 foto: Gândul

Ghimpele despre Ghimpele

Lecturând ziarul, am găsit două articole care vorbesc despre gazeta cu pricina. Primul, editorialul cu titlul “Între zâmbet şi încruntare”, este semnat de directorul pe ţară al publicaţiilor, Gabriel Năstase. Al doilea, articolul lui Călin Mihăşan, redactorul-şef al Ghimpelui clujean şi vorbeşte de intrarea pe piaţă a ziarului trustului Intact şi de ceea ce vom putea citi aici.

Între zâmbet şi încruntare 

La vremea Europei celei mari, a strugurilor brumăriţi şi a gândului spre trai mai bun al oricărui roman neispitit încă de tulburea Morgană a Occidentului, o mână de împătimiţi ai condeiului şi ai credinţei că, până la urmă, vorba scrisă face mai mult decât cea aruncată peste gard, la supărare, s-au strâns la un loc şi au hotărât să ridice această gazetă, pusă, aidoma pribegilor făcători de dreptate de altădată, în slujba celor sătui de potlogării şi de amăgiri electorale. În peisajul ori prea searbăd, ori prea obosit, ori prea nărăvit la rele al presei neaoşe de azi, “Ghimpele” se sumeţeşte, astfel, a fi un haiduc modern al locului, un Pintea ori un toma Alimoş contemporan, pus pe rele (cum vor spune cei din capul trebii) ori pe şugubeţe arătări cu degetul (cum vor spune cei oropsiţi), spre o mai grabnică îndreptare a strâmbătăţilor de tot felul. Un haiduc nu spăimos ori înnegurat, ci senin şi cu o arătare de îngăduinţă, zâmbing chiar, pe alocuri, de prostia omenească, dar şi încruntându-se amar spre nărăviţii la stricăciuni şi alte rele.

Iar dacă se va întâmpla să fie cam şovăielnic câteodată, încercaţi să nu-l dojeniţi prea tare, ci să-l încurajaţi întru bine, dreptate şi frumos! Pentru că acest ghimpe clujean nu a crescut în coasta oamenilor buni ai locului, ci întru apărarea lor. Aşa cum nici un ghimpe nu înţeapă decât pentru a ocroti o floare.

  

Despre noi Un cuplu merge într-o vizită neanunţată. La destinaţie, după ce sună, se aud dinăuntru zgomote şi voci în surdină. Până la urmă, Gigel, diul gazdelor, deschide
uşa zâmbitor şi le spune musafirilor: “Ce bine că aţi venit! Mama şi tata au spus că doar voi mai lipseaţi acum!”Chiar aşa! La densitatea de cotidiene şi săptămânale clujene, s-ar putea spune (şi chiar s-a spus deja!) că nu mai este loc de încă un ziar pe piaţa mass-media din Cluj. Greşit! Nu vom fi niciodată destui cei care să-i arătăm cu degetul pe aleşii noştri, care ne privesc în ochi atunci când ne mint, care ne spun că o ducem bine în timp ce toate se scumpesc, care se scuipă şi apoi se pupă, dincolo de partid şi ideologie. Nu v-ar plăcea să-i vedeţi aşa cum sunt în realitate mulţi dintre ei, cu “ţoale” de mii de euro şi parfum scump peste subsuoara transpirată? [...]

(Urmează un exemplu de stradă la care nu s-a lucrat, n-are sens să îl transcriu)

Dar nu numai politrucii ne fac viaţa amară. Haideţi să privim împrejur! Chiştoace şi seminţe aruncate pe stradă, cu scuipatul de rigoare. Vecini care te spionează şi-ţi caută nod în papură. Vorbele “de dulce” aruncate oriunde în public. Şi mai sunt. Le ştiţi bine, ca şi mine. Încercăm o comparaţie. Italienii, fraţii noştri de sânge, au ştiut şi ştiu să iasă în stradă cu miile atunci când traiul obişnuit le este în pericol. Demonstraţiile lor au provocat, de exemplu, în 1992, înfiinţarea Parchetului Anti-Mafia. La noi, mafia e în guvern. Tot ei cer expulzarea cetăţenilor români din Italia. În Cluj, avem şi italieni de treabă, şi mafioţi “vero”. Ca un exerciţiu de imaginaţie, vă vedeţi în stradă cerând expulzarea italienilor care au dat “ţepe” în Cluj? Că sunt destui, dacă nu ştiaţi. Toate astea pe mine mă dor. Nici nu ştiu dacă din fericire sau din păcate, dar oricum în altă parte decât pe EI.

Ghimpele clujean, Academia Caţavencu locală

Ghimpele clujean, ziarul cetăţeanului nemulţumit, este cel mai nou produs media al trustului Intact şi ultimul ziar apărut în Cluj. Ziua de apariţie a Ghimpelui clujean este joia iar azi a ieşit primul număr.

Aşa cum vă anunţam mai devreme, astăzi a apărut Ghimpele.

Aseară îmi propuneam să fiu matinal şi să fug la chioşc imediat ce mă trezesc. M-am trezit însă doar la 15:00, dar tot am reuşit să pun mâna pe primul număr al ziarului. În loc de 24 de pagini are doar 16 iar preţul unui exemplar este de 0,95 lei. Acceptabil. Cât un cotidian naţional. Până la urmă îi spune Ghimpele clujean şi se descrie „ziarul cetăţeanului nemulţumit”. De menţionat faptul că la chioşcul de ziare la care am poposit, am fost primul care a cumpărat astăzi Ghimpele clujean.

Ziarul se vrea un soi de Academia Caţavencu iar încercarea este de apreciat. Directorul peste publicaţiile Ghimpele din toată ţara este Gabriel Năstase iar editorii coordonatori sunt Nicu Ilie şi Carmen Corbu.

Căsuţa redacţională a ziarului Ghimpele clujean arată astfel: 

Director: Lucian Danciu

Redactor-şef: Călin Mihăşan 

Departament:

Politic-administraţie: Alexandru Bucur

Social: Iuliana Borzescu

 Economic: Anca Mureşan

Sport: Ionela Făt

Redactori: Dana Pop, Eliza Burz, Sonia Gheorghiu, Mihai Deoancă

 Director distribuţie: Sergiu Suciu

Director marketing: Ramona Moldovan 

Să vă spun şi despre conţinut. Poza de pe prima pagină este, de fapt, o caricatură realizată de Topan. Materialul cel mai important din acest număr este „Scandalul din Cizmă se lasă cu bătături”. Îl găsim în paginile 6-7. În josul fiecărei pagini găsim programul tv. În rest, vedeţi aici titlurile materialelor în ordinea numerelor de pe tricou: 

Pagina 2:

„Cum câştigă Primăria Cluj un ban cinstit”

„Despre noi”

„În comuna Nokia, aici lângă Shanghai”

„Emil Boc a devenit fiul spiritual al lui Ion Iliescu” 

Pagina 3:

„De ce poate Spitalul de Urgenţă să moară înainte să se nască”

„Ştirile de la ora cinci dimineaţa” 

Pagina 4:

„La (ire)dentist fără anestezie”

„Elodia – decorată post-mortem”

„Clujul a scăpat de încă un subprefect blondă!”

„Cum vrea un fost secretar PCR să întărească Dreapta la Cluj” 

Pagina 5:

„Dansaţi cu mine?”

„Viitorul sună bine. Dar nu răspunde nimeni!”

„Sănătate! Pardon. Cât mai puţină muncă”

„Pipeta de benzină” 

Paginile 6-7:

„Scandalul din cizmă se lasă cu bătături” 

Pagina 8:

RECLAMĂ la partidul lui Felix.

Pagina 9:

„De ce ministru Cioroianu?”

„Gică şi nemurirea” 

Pagina 10:

„Războiul mall-urilor”

„Un cadou al mirilor către invitaţi” 

Pagina 11:

„Sandy Deac : „Se pot face bani frumoşi de pe urma prostiei”” 

Pagina 12:

„Irinel şi Monica din nou pe sticlă (sau pahar)”

„10 lucruri pe care nu le ştiaţi despre sex” 

Pagina 13:

„CBV Clubul Burlacilor pe Vecie”

„Cum să ne ferim de tirania FEMEILOR” 

Pagina 14:

„Sfârşitul lumii: cinci ani cu suspendare” 

Pagina 15:

„Jumătate din turismul românesc nu există”

„Vulcanii noroioşi”

„Tutankhamon: cu mască şi fără mască” 

Pagina 16:

„Mămăliga unu”

„În anonimat”  

Nu îmi mai cer scuze pentru calitatea proastă a fotografiei, că numai aş pierde vremea. Mulţumiţi-vă cu cât aveţi, mă rog, cu cât vă dau.

Înţepături de Antenă

Ghimpele ce-nţeapă MediaPro-ul

Între ProTv şi Antena 1 bătaia pentru audienţă nu este o noutate. Însă de azi, trusturile-mamă, Intact şi MediaPro, încep să se lupte şi pentru cititori.

Începând de azi, la chioşcurile de ziare găsim Ghimpele, cel mai nou produs media din judeţul Cluj. Acesta prezintă cu umor şi ironie societatea românească prin ochii cetăţeanului nemulţumit. Ziarul aparţine grupului Intact şi apare săptămânal. Are un tiraj de 40.000 de exemplare şi 24 de pagini (12 color, 12 alb-negru). Redactor-şef este Călin Mihăşan, ce a mai trecut pe la Jurnalul de Cluj şi România Liberă. Ghimpele se lansează azi şi în Braşov, Constanta, Iaşi şi Casaş Severin, urmând ca până în decembrie să apară în alte trei judeţe. Pentru anul 2008, Intact îşi propune să acopere toată ţara cu noul produs şi să dea astfel o lovitură trustului MediaPro, care deţină cealaltă mare reţea de săptămânale locale.

Despre Ghimpele am aflat prima dată de la Citynews. Ştirea Antenei 1 despre lansarea ziarului o puteţi vedea aici.

Raiul Mass-media

From me… with love

Dragă pisică, 

Aş vrea să nu mă mai trezească mieunatul tău atunci când îmi plănuiesc să dorm mai mult, aş vrea să nu mai simt mirosul de căcat de pisică, care din cauza ta se simte, animal nenorocit! Aş vrea să fiu cel mai mare hacker, să sparg site-ul ProTV-ului şi să şterg petiţia iniţiată de post împotriva violenţei asupra animalelor. Cum pot să vă apere? Sunteţi cele mai urâte şi mai proaste animale de care-am auzit. După şobolani şi ciori, mă rog. Aş vrea te iau de coadă şi te dau de toţi pereţii şi de tavan, să nu mai scoţi un „mâc”.

În locul lui Dumnezeu, v-aş fi făcut cu pene şi cu aripi. Doar ca să fiţi de râs în faţa celorlalte animale. Să îmi bat joc de voi şi să râd cu prietenii. Dar v-aş fi lăsat acelaşi cap rotund, s-am cu ce da serve la tenis de câmp.

Aş vrea să nu îţi mai găsesc urmele de labe pe faţa de masă înainte să mă pun să mănânc şi mi-aş dori din suflet să nu mai găsesc coşul de gunoi răsturnat de fiecare dată. Aş vrea să mă duc în Grecia şi-n Turcia, unde-am auzit că-s pline plajele de sutrate de-ale tale şi să le calc pe toate cu excavatorul. De câte cinci ori. Plus de cinci ori cu spatele, să fiu sigur că nu le rămâne vreo viaţă. Nu mi-ar părea rău de faptă nici de-aş fi arestat de Poliţia Animalelor şi încarcerat pe viaţă. Măcar am rărit din voi.

Cine spune că voi sunteti deştepte? Voi vă mâncaţi stăpânul dacă moare în casă. Meritaţi s-ardeţi în iadul pisicilor. Sunteti scârboase de-a dreptul. Aş vrea să nu-mi aduc aminte de mutra aia a ta de fiecare dată când aud „Ce faci, Pisi?”. Aş vrea să existe trei Pitbulli la fiecare mâtză ş-aş vrea să fircălesc fiecare pagină cu pisici a atlaselor zoologice. Muriţi!  

Cu drag,

Mihai

Sabbagh de Cluj

Accidente, curse de maşini organizate ilegal, prostituţie, morţi, răniţi, scandaluri, bătăi. Toate evenimentele astea neplăcute înseamnă TOTUL pentru amândoi. Şi pentru unul, şi pentru celălalt. 

Primul are o emisiune pe un post naţional, iar al doilea este reporter la un post de televiziune şi scrie la o publicaţie. Ambele locale. Amândurora le fierbe sângele-n vine când aud că-n cimitir se mai sapă o groapă. Amândoi petrec multă vreme împreună cu poliţiştii. Ambii iubesc expresia “oamenii legii”.

Primul a intrat în presă în 1994 iar al doilea cu 12 ani mai târziu. Primul are 35 de ani, al doilea cu 13 mai puţini. Este vorba despre Cristian Sabbagh, realizatorul emisiunii „112, Poliţia în acţiune” de la Prima TV şi copia sa clujeană dar şi fanul lui numărul unu ce-i calcă pe urme, Andi Daiszler, reporter la Alfa TV şi la Monitorul de Cluj. Drăguţa coincidenţă a făcut ca cei doi să lucreze pentru acelaşi post de televiziune, însă pentru o perioadă foarte scurtă. Pe lângă asta, atât Cristian Sabbagh cât şi Andi Daiszler au simţit pe pielea lor că nu-i de joacă cu scandalagii. În ianuarie 2005, vedeta Prima TV a fost atacat cu cuţitul de doi indivizi. Doi ani mai târziu, în aceeaşi lună, Andi Daiszler a fost bătut de trei persoane în timp ce se afla pe teren. Aşadar, sunt sigur că Andi Daiszler iubeşte momentele când sărută autograful lui Sabbagh sau îi şterge fotografia înrămată, atent aşezată pe birou. Şi-ar aduna oricând materialele într-un volum pe care să-l trimită cu dedicaţie pe adresa idolului său, dacă ar şti-o.

Convingeţi-mă că greşesc când spun că sunt ca două picături de apă!

Lege şi Ordin E

 

foto: www.primatv.ro şi www.hi5.com @ Andy  

Bonus: Câteva din titlurile articolelor scrise cu atâta plăcere de Andi.

Jurnalişti agresaţi, jurnalişti dedublaţi

Se-ntâmplă să greşim. Iar când greşim se-ntâmplă să ne dăm seama. Când greşim şi ne dăm seama, se-ntâmplă să recunoaştem. Iar când greşim, ne dăm seama şi recunoaştem, se-ntâmplă să nu impresionăm pe nimeni. 

Vă povesteam aici despre un număr mare de oameni care au plecat de o bucată de vreme dintr-o redacţie, în timp ce ei continuă să fie trecuţi în căsuţa redacţională. Una din persoanele demisionare este Diana Rusu, angajată acum la Time4news. Mergând pe firul întâmplărilor, am dezvăluit acest lucru în postul despre care vă spuneam, unde anunţam că Diana e administratorul portalului. V-am servit atunci şi un material foto (foto 3 era) din care puteaţi descoperi redacţia şi am şi subliniat-o pe domniţă cu roşu.

Însă, recent, la o lectură mai atentă a numelor din echipa Time4news… taaaa-dammmm, surpriză: administratorul portalului am observat că este acelaşi cu editorul (foto 1). Doar că editorului i se mai zice şi Rebeca. Două numere de telefon diferite, două adrese de e-mail diferite. Deci aşaaa, îmi zic, ăştia vor să pară mulţi şi se trec în căsuţă de câte două ori. Or fi având nevoie de oameni, dar nu se înghesuie nimeni. Şi ne cred şi proşti. Îşi pun prenume-n plus şi dau alte date de contact.

Pe când să pun mâna pe telefon să sun la ambele numere ca să-i dau de gol pe şarlatani îmi iese-n cale Diana despre care zic. O-ntreb de face un hobby din a se dedubla şi ea îmi dă peste cap tot filmul: că ea-i de fapt editorul, nu administratorul, că prima e colega ei care din coincidenţă îi poartă numele, că una, c-alta…

Ş-acuma tot eu sunt de vină? Cine nu greşea? Editorii şi administratorii de ce nu se pot semna cu pseudonim?

Iar din capitolul “Dacă Prosport greşeşte, eu de ce nu pot?”, vă prezint un articol… Ştiu, v-aţi plictisit, dar nu trebuie să-l citiţi tot. Doar şapoul, vă rog! Am şi încercuit hiba (foto 2). Doar pentru că sunteţi cititorii mei meritaţi să serviţi mura cu gura larg deschisă. Un click vă costă, cât să măriţi poza.

Erata Erăţilor

foto 1                                                           foto 2

             

Stat nou, caut loc pe hartă

Mai mare plăcere decât să citesc presa, chiar şi la orele serii, nu am în ultima vreme. Tot timpul găsesc lucruri ce merită aflate, lucruri ce-mi stârnesc interesul prin noutatea lor.

Un exemplu, dacă ţin firul unei poveşti din Ziua de Cluj, mă întâlnesc foarte des cu numele „Bukina Faso” (foto 1, foto 2, foto 3, foto 4). Nu-i nici nume de câine, dar nici de prăjitură. Presimt eu, e o poreclă a statului african Burkina Faso cu capitala la Ouagadougou, însă scoasă într-un moment de lipsă de material alimentar în stomac ori, de ce nu, într-o clipă de lipsă de cultură generală, cel puţin. Am încercat să mă împrietenesc şi cu Google-ul, şi cu Wikipedia ca sa le conving să îmi dea dezlegare ca să folosesc noua denumire, dar ele “Batman, Batman”… N-au vrut nicicum (foto 5, foto 6).  

Repulica Moldova

Click pentru a mări fotografia

foto 1                                               foto 2

   

foto 3                                               foto 4

  

foto 5                                                  foto 6   

   

CanCan de Cluj

Presa aduce Rosenborg-ul în Gruia 

În ediţia de ieri, 8.11.2007, a ziarului CanCan, într-un articol semnat de Sebastian Stan se speculează că CFR Cluj vrea să-l aducă în Gruia şi pe Yssouf Kone, de la Rosenborg. Internaţionalul Burkinei Faso e cotat, după Cancan, la 1,5 milioane de euro. Sunt curios care sunt „sursele din cadrul clubului din Gruia”, ce au vorbit despre interesul faţă de Kone. CanCan mai descoperă faptul că personajul colectiv Paszkany „vor să bage cel puţin 5 milioane de euro în această iarnă” la echipă. Astăzi  Ziua de Cluj îi suflă-n ceafă Cancan-ului şi apare cu aceeaşi ştire, în care dezvăluie însă că jucătorul Yssouf Kone e cotat la o sumă aproape de trei ori mai mare. Bine, nu c-ar fi mare diferenţă între sume…

Viva la Specula

Click pe imagini pentru a le mări 

 foto 1

foto 2

foto 3

Umbra jurnaliştilor la Agenda Clujeană

La Agenda Clujeană (face-i-aş eu traficul ce nu-l are), jurnaliştii sunt angajaţi pe vecie, observ. Dacă vreau să văd care e redacţia actuală a publicaţiei cu pricina, pe care cu un post bun o pot băga sub radical la trafic, îmi apare o pagină din istorie.

O şterg de praf şi v-o arat şi vouă (foto 1), ca să vedeţi că nu doar apa minerală lăsată desfăcută se răsuflă. Aşadar, dintre cei şapte redactori din listă, rogu-vă a tăia una bucată Robert Gal-Pal demisionar în luna septembrie, actualmente la Informaţia Cluj (foto 2), la fel faceţi şi cu Marlene Stein, înfăptuitoarea fostului horoscop din paginile săptămânalului, plecată mai repede decât Robert… şi nu vă opriţi aici, nici măcar să vă trageţi sufletul! Urmează Mihai Prodan, acum şef pe departamentul economic la aceeaşi Informaţia Cluj (foto 2), Diana Rusu, plecată la începutul lui august, în prezent administrator portal la Time4news (foto 3) şi Budai Bela, care a plecat de muuulte luni de pe vânzări. Toţi cei înşiraţi aici au cruciuliţe puse de mine, ca să prindeţi mai uşor situaţia. Astfel, în redacţia de azi ar trebui să apară doar două nume, având în vedere că Hilda Fleischer e pe DTP. Celor doi se adaugă, de câteva ori pe lună, Mihai Bacalu. Zic aşa pentru că Bacalu scrie mai răruţ, el pierzându-şi mai mult timp cu împărţitul de ziare pe la stadioane, respectiv pe la Sala Sporturilor, în zilele cu meciuri.

Sărăcuţi, dar totuşi aspri, aţi zice. Dar nu mai ziceţi şi voi, că toţi o să vă-ngâne.

Văzând că au rămas doar vreo doi-trei, cei de la săptămânalul cu redacţia de pe Galaţi s-au adunat cu căţel, cu purcel, ba a mai pus umărul la scris un director editorial, ba un redactor-şef… da’ de, da de’ or mai rămâne împreună măcar până la Revelion.

Mai mult, am văzut că şi Sebi Hetea de la Guerrilla s-a apucat de scris, semnând un material împreună cu Oana Costiuc. Nu ştim cât de moca scriu cei doi sau până când. Nici nu ne interesează.

În final, cu toate speranţele din lume plus încă p-atâtea, eu cred că Agenda Clujeană nu va prinde 2008 şi dacă totuşi va reuşi, va face-o în genunchi.

foto 1: Redacţia Agenda Clujeană          foto 2: Redacţia Informaţia Cluj

            

foto 3: Redacţia Time4news

Update: Între timp, Ziua de Cluj apare azi cu o primă pagină alb-negru de toată frumuseţea (foto 4, foto 5). Li s-o fi dus băieţilor culoarea deja, Dumnezeu ştie, că gafele curg gârlă.

foto 4                                           foto 5

                

Post Mortem

Adio şi hai la masă

Îl simţeam tot mai rece in tâmpla mea. Nenorocitul îl  apăsa tot mai tare, de parcă aş mai fi simţit vreo durere în afară de aceea că nu pot să-mi îmbrăţişez măcar rudele, dacă nu şi prietenii pentru ultima oară, înainte să treacă prin capul meu glonţul care abia aştepta să iasă din pistol. Era exact aşa cum auzisem din poveşti pe care nu le credeam deloc importante: atunci când eşti pe cale să-ţi iei adio de la zile, toată viaţa ta, rezumată la un filmuleţ, îti trece prin faţa ochilor, ca şi un fulger. Flash-uri – flash-uri. De la campionate de tenis cu piciorul în faţa blocului până la amănunte din  prima zi de şcoală. Nu te încearcă nici un sentiment plăcut ori vreo bucurie. După o viaţă-ntreagă, ai rămas cu un film şi cu un rânjet scârbos pe faţa celui care va avea plăcerea nebună să te execute.

Dar cele 2-3 minute de când mă ameninţă şi ţine pistolul spre mine m-au făcut să mă obişnuiesc cu ideea că va urma să mor. În alte 2 minute, cu siguranţă o să fiu doar un cadavru ce va putrezi pe caldarâm. Toţi murim. Eu – imediat, alţii peste câţiva ani, dar, până la urmă, e acelaşi lucru stupid. Că Mircea, Alin, George sau oricare alt prieten de-al meu va mânca 100 sau 1000 de pâini în plus, e chiar problema sa. Dar pentru pâinile alea va merge la serviciu în fiecare dimineaţă sute sau mii de zile la rând. Asa, scap mai ieftin, îmi zic.

- Trage, nenorocitule, trage acum!!! urlu eu, ca o gravidă la naştere

Bostanul cu ochi nici nu se sinchisea. Continua să mă ameninţe şi să-mi răspundă tot prin cuvinte care foloseau o grămadă de decibeli.

- Mă piş pe faţa ta, grăsan împuţit! Omoară-mă odată!

Tot spectacolul monstruos avea să se termine cu lacrimi în ochii prietenului şi vecinului meu, Mihăiţă, băiatul dolofan care încerca să se bucure de noul său pistol cu apă. Mama lui, tanti Ina îl chema în casă. Avea şi dreptate. Era întuneric.

Mai bine-n IAD

Cei 5 ani de zile de când locuiam în Bucureşti nu au reuşit nicicum să mă facă să uit vreun gram din amintirile, bucuriile, clipele frumoase, problemele şi, până la urmă, viaţa pe care-am trăit-o-n Ardeal până în 2000, când am fost nevoit să mă mut din Cluj-Napoca, unde rămăsesem fără nimic. Ştiu că ar suna trist o poveste în care părinţii decedaţi într-un groaznic accident de maşină sau lipsa vreunui sprijin moral şi material ar însemna totul, dar dacă nu le-aş aminti, nici un cuvânt nu ar mai avea vreun rost.

Aşadar, era anul 2000 când am rămas fără nimic, dacă n-am pune la socoteală apartamentul cu 2 camere din cartierul Mănăştur, unde , în urmă cu ceva vreme era locuit de către o familie fericită: eu şi părinţii mei, oameni simpli dar care-şi iubeau mult unicul copil, adică pe mine. Căutau să-mi facă viaţa cât mai uşoară şi mă ajutau cu tot ce aveau ei.

Un telefon nocturn niciodată nu poate aduce o veste bună; un câştig substanţial la loto, ori o naştere mult aşteptată în familie, fiindcă nu era cazul. Trebuia să mă gândesc la asta. Eram buimăcit. Eram singur acasă, ai mei fiind plecaţi la nişte prieteni de familie, la Braşov. Dintre cele două variante: a scoate telefonul din priză sau a răspunde, curios cui îi arde de glume la ora aia, am ales-o pe cea de-a doua. Era ora 2:35. Noaptea. O voce de femeie tânără se chinuia să găsească cea mai acceptabilă metodă de a mă anunţa de accidentul de maşină în care Dorin, tata şi Mara Hădade, mama mea au fost implicaţi cu o jumătate de oră în urmă.

Dimineaţa zilei mă găsea în gara Braşovului. Mi se părea o glumă, parcă. Dar era o glumă prea serioasă. Taximetristul mulţumit de o cursă mai lungă îmi zâmbea animalic în oglindă. Sau poate era mai simplu: el doar zâmbea şi eu doar îl vedeam.

De imaginea neplăcută ce reuşea să mă înfioreze, de tabloul sumbru cu holuri, saloane şi cadre medicale m-au despărţit doar cele 2 minute în care încercam să caut banii ficşi pentru a plăti taxiul. Şi mai bine era dacă veneam din Canada. Aşa trebuia să număr sute de mii de dolari, bucată cu bucată.

Ultimele două persoane internate erau mama şi tatăl meu. Era adevărat. Un adevăr crud şi greu de acceptat. Îi vedeam prin geamul salonului şi printre lacrimile amare ce-mi curgeau pe orbraji. Doctorul m-a anunţat că sunt în stare critică şi că, dacă scapă cu viaţă nu poate însemna altceva decât o minune de la Dumnezeu. Cât timp am petrecut în spitalul ăla infect am reuşit să aflu mai multe despre accident. Au apărut şi prietenii de familie, braşovenii la care ai mei au venit în vizită. Începeam să-i urăsc, punând vina pe ei pentru toate cele întâmplate, dar… ce puteam să fac acum?!

A fost cea mai cruntă săptămână. Cea mai dureroasă. Rude de care nu auzisem până atunci au reuşit să fie lână mine, acoperind, din posibilităţile lor financiare ceea ce mie-mi era imposibil, cu înmormântarea şi… tot. Să repet mecanic „Dumnezeu să-i odihnească”, e ceea ce pot să mai fac acum pentru ei. Spun rugăciuni şi mă gândesc la ei. I-am iubit şi îi iubesc, dar nu pot să mă opun planurilor lui Dumnezeu. Asta a vrut El!

Cred că cea mai bună alegere, după ce m-am pus pe picioare şi mi-am revenit din şocul în care intrasem a fost să mă duc la Bucureşti şi să încep acolo o viaţă nouă. Mă felicit de câte ori trec prin faţa oglinzii de pe hol şi mă gândesc că, acolo sus, părinţii mei sunt mulţumiţi de mine. Florin , băiatul lor, e acum pe drumul cel bun. Am reuşit să mă descurc singur iar costumele, cămăşile şi cravatele scumpe ce le port zilnic nu sunt singurul lucru care-mi dau un aer optimist. Lucrez la o bancă importantă, la sediul central, din capitală.

Cum spuneam, perioada de 5 ani de când mă aflu-n capitală a fost cea mai reuşită din viaţa mea. Am reuşit să-mi fac prieteni printre colegii de la serviciu, am cunoscut chiar şi o fată. Avem două luni împreună. Totul merge ca pe roate, dar vreau să mă întorc la Cluj, măcar în vizită. O săptămână – două din concediul de odihnă aş putea să le petrec la Cluj, e foarte adevărat. O sun pe Irina şi-i spun că am o treabă „acasă” şi că în timpul cât o să lipsesc o să-mi fie dor de ea. Ea spune la fel şi adaugă conversaţiei scurte faptul că mă iubeşte.

N-a fost deloc greu să-mi umplu geamantanul cu lucruri şi să bag cheile în contact. Pornesc spre Cluj!

Drumul a fost destul de obositor.

Când am ajuns aproape de judeţul Cluj mi-am făcut o cruce, atent să nu înnod firul negru al hands-free-ului de la telefon. Plăcuţa albastră de pe marginea drumului, care până nu demult te anunţa că  ai intrat în judeţul unde m-am născut şi am copilărit nu mai era acolo. Pe altă plăcuţă, de vreo două ori mai înaltă scria cu negru, mare : HUNGARY.

Cu un reflex neobişnuit am luat pistolul din torpedo şi am gustat un glonţ. Nu-mi pare rău. E mai bine-n IAD.

Talent recunoscut de buni

Vântul şi ploaia de afară o făceau să mai adauge o zi la perioada destul de lungă în care a stat în casă. Aproape ca uitase cum arată centrul oraşului. Singurul drum pe care Violeta îl străbătea acum era cel dintre pat şi baie, ori dintre pat şi bucătărie. Îşi pierdea vremea aiurea, uitându-se la televizor, jucând tot felul de jocuri cretine pe calculator, asculta multă muzică şi stătea ore întregi în faţa oglinzii.

Violeta era o fată brunetă, înăltuţă, cu două sprâncene arcuite deasupra ochilor negri, pe care dacă-i priveai, reuşeau să te ducă-n alte lumi, atît erau de frumoşi şi pătrunzători. Buzele cărnoase şi perfect conturate rosteau cuvinte dulci ori de câte ori aveau ocazia. Dar vocea suavă a Violetei o puteai asculta de puţine ori. Nu vorbea mult, decât cu prietenii de o viaţă, care în ultimele zile cam uitaseră de ea. Era emotivă. Dacă nu o cunoşteai, puteai spune că e neprietenoasă, dar era un prieten de nădejde pentru cei pe care-i cunoştea de multă vreme.

Afară, vremea începuse să fie tot mai urâtă. După zile senine de primăvară care te făceau s-aştepţi venirea ghioceilor, au venit ploi şi fulguieli de februarie. Nu-şi aveau rostul, dar cine putea să se opună?

Examenul de duminică era un motiv în plus care să o ţină în casă. Dar nu învăţa.

Niciodată nu înţelegea de ce ar trebui să înveţe lucruri inutile ca şi PR-ul, care nu-i ajuta prea mult în cariera sa de jurnalist, pe care voia să şi-o înceapă încă din timpul şcolii. Şi ce nu-i plăcea, n-avea sens să înveţe, aşa zicea ea. Nici la materiile ce se legau de specialitatea sa nu era o studentă strălucită. Lua doar note de trecere şi niciodată nu avea pretenţii de note mari, ori de a se face cunoscută în rândul colegilor.

Planul naiv pe care îl avea în cap şi nu-l spunea nimănui era să termine cei trei ani de facultate, să facă poate şi un masterat, apoi s-ajungă un jurnalist de succes. Motivul pentru care îl ţinea secret nu era pentru că oricine l-ar fi auzit ar fi râs în hohote, ci pentru că se simţea mai bine ascunzându-l de ceilalţi. Singura problemă era că, în tentativele sale de a scrie articole, multe ziare îi dădeau răspunsuri negative, deşi ea iubea fiecare rând scris de propria mânuţă dreaptă. Nu avea talent, nu reuşea să combine şi să îmbine cuvintele astfel încât să scrie articole bune, dar nu-i spunea nimeni, în faţă, acest lucru, lăsând-o să-şi facă speranţe deşarte. Planurile Violetei de a se alătura stuff-ului din Pro Tv, televiziunea ce reuşea să-i fure interesul prin ştirile de la ora 5, ştiri ce le găsea extraordinare şi foarte interesante, răsunau la fel de des în mintea fetei, deşi un redactor-şef i-ar fi mulţumit ş-ar fi poftit-o afară din biroul său după ce ar fi auzit cât de departe vrea să ajungă cu debitul ei verbal care nu spunea prea multe.

Violeta Şeicaru credea în ea, credea în viitorul strălucit, pe care şi-l anticipase. Doar ea, nimeni altcineva. Nimeni nu şi-ar fi pus speranţe în talentul său, pentru că nu avea unul. Singurul lucru care-ar fi făcut-o de neuitat era aspectul său fizic: buzele ei, figura de copil, picioarele lungi sau sânii săi vizibili de sub orice bluză groasă de iarnă.                         

                                                        *** 

Ştiu că îmi fac încă un păcat dacă o înjur, chiar şi în gând, dar nu îmi mai sufăr bunica. O înţeleg… e în vârstă, nu are altă ocupaţie decât să croşeteze şi să se uite la televizor, dar să mă lase în pace. Toată ziua îmi toacă creierii cu „Mihai, vino să vezi ce accident grav!„ , „Dumnezeule, câte se pot întâmpla! Mihai, uite, încă o crimă! Ţi-am spus să ai grijă şi să nu mai stai noaptea prin oraş.”…

Pe PRO TV au început ştirile de la ora 5. Bineînţeles că din camera cealaltă primesc invitaţii insistente din partea bunicii. Nu vreau să văd nici un jurnal de ştiri, oricum sunt de rahat, dar sunt obligat să văd ce vrea să îmi arate iar, ca s-o fac să tacă.

„- Da, bunico, spune-mi ce-ai văzut iar! Hai, că mă grăbesc, am ajuns la ultimul nivel la joc. Zi-mi, ce e?!

- De ce eşti obraznic iar, Mihai?

- Bine, buniii… , ce e?

- Ai văzut-o pe noua prezentatoare de la ştiri? Uite cât e de frumoasă! Şi e îmbrăcată decent, fără decolteu… draguţa de ea.

- Nu, buni, nu am văzut-o şi nici nu mă interesează. Mulţumesc că m-ai deranjat pentru asta.”

Pot să mă consider fericit. Din jurnalul prezentat de tipa „îmbrăcată decent”, pe care bunica mea începea s-o iubească deja, de la prima apariţie la ştiri, am prins doar sfârşitul:

„ – Acesta a fost buletinul de ştiri de la ora 17. Violeta Şeicaru vă mulţumeste pentru atenţie. O seară plăcută!„

Talent recunoscut de buni

Vântul şi ploaia de afară o făceau să mai adauge o zi la perioada destul de lungă în care a stat în casă. Aproape ca uitase cum arată centrul oraşului. Singurul drum pe care Violeta îl străbătea acum era cel dintre pat şi baie, ori dintre pat şi bucătărie. Îşi pierdea vremea aiurea, uitându-se la televizor, jucând tot felul de jocuri cretine pe calculator, asculta multă muzică şi stătea ore întregi în faţa oglinzii.

Violeta era o fată brunetă, înăltuţă, cu două sprâncene arcuite deasupra ochilor negri, pe care dacă-i priveai, reuşeau să te ducă-n alte lumi, atît erau de frumoşi şi pătrunzători. Buzele cărnoase şi perfect conturate rosteau cuvinte dulci ori de câte ori aveau ocazia. Dar vocea suavă a Violetei o puteai asculta de puţine ori. Nu vorbea mult, decât cu prietenii de o viaţă, care în ultimele zile cam uitaseră de ea. Era emotivă. Dacă nu o cunoşteai, puteai spune că e neprietenoasă, dar era un prieten de nădejde pentru cei pe care-i cunoştea de multă vreme.

Afară, vremea începuse să fie tot mai urâtă. După zile senine de primăvară care te făceau s-aştepţi venirea ghioceilor, au venit ploi şi fulguieli de februarie. Nu-şi aveau rostul, dar cine putea să se opună?

Examenul de duminică era un motiv în plus care să o ţină în casă. Dar nu învăţa.

Niciodată nu înţelegea de ce ar trebui să înveţe lucruri inutile ca şi PR-ul, care nu-i ajuta prea mult în cariera sa de jurnalist, pe care voia să şi-o înceapă încă din timpul şcolii. Şi ce nu-i plăcea, n-avea sens să înveţe, aşa zicea ea. Nici la materiile ce se legau de specialitatea sa nu era o studentă strălucită. Lua doar note de trecere şi niciodată nu avea pretenţii de note mari, ori de a se face cunoscută în rândul colegilor.

Planul naiv pe care îl avea în cap şi nu-l spunea nimănui era să termine cei trei ani de facultate, să facă poate şi un masterat, apoi s-ajungă un jurnalist de succes. Motivul pentru care îl ţinea secret nu era pentru că oricine l-ar fi auzit ar fi râs în hohote, ci pentru că se simţea mai bine ascunzându-l de ceilalţi. Singura problemă era că, în tentativele sale de a scrie articole, multe ziare îi dădeau răspunsuri negative, deşi ea iubea fiecare rând scris de propria mânuţă dreaptă. Nu avea talent, nu reuşea să combine şi să îmbine cuvintele astfel încât să scrie articole bune, dar nu-i spunea nimeni, în faţă, acest lucru, lăsând-o să-şi facă speranţe deşarte. Planurile Violetei de a se alătura stuff-ului din Pro Tv, televiziunea ce reuşea să-i fure interesul prin ştirile de la ora 5, ştiri ce le găsea extraordinare şi foarte interesante, răsunau la fel de des în mintea fetei, deşi un redactor-şef i-ar fi mulţumit ş-ar fi poftit-o afară din biroul său după ce ar fi auzit cât de departe vrea să ajungă cu debitul ei verbal care nu spunea prea multe.

Violeta Şeicaru credea în ea, credea în viitorul strălucit, pe care şi-l anticipase. Doar ea, nimeni altcineva. Nimeni nu şi-ar fi pus speranţe în talentul său, pentru că nu avea unul. Singurul lucru care-ar fi făcut-o de neuitat era aspectul său fizic: buzele ei, figura de copil, picioarele lungi sau sânii săi vizibili de sub orice bluză groasă de iarnă.                         

                                                        *** 

Ştiu că îmi fac încă un păcat dacă o înjur, chiar şi în gând, dar nu îmi mai sufăr bunica. O înţeleg… e în vârstă, nu are altă ocupaţie decât să croşeteze şi să se uite la televizor, dar să mă lase în pace. Toată ziua îmi toacă creierii cu „Mihai, vino să vezi ce accident grav!„ , „Dumnezeule, câte se pot întâmpla! Mihai, uite, încă o crimă! Ţi-am spus să ai grijă şi să nu mai stai noaptea prin oraş.”…

Pe PRO TV au început ştirile de la ora 5. Bineînţeles că din camera cealaltă primesc invitaţii insistente din partea bunicii. Nu vreau să văd nici un jurnal de ştiri, oricum sunt de rahat, dar sunt obligat să văd ce vrea să îmi arate iar, ca s-o fac să tacă.

„- Da, bunico, spune-mi ce-ai văzut iar! Hai, că mă grăbesc, am ajuns la ultimul nivel la joc. Zi-mi, ce e?!

- De ce eşti obraznic iar, Mihai?

- Bine, buniii… , ce e?

- Ai văzut-o pe noua prezentatoare de la ştiri? Uite cât e de frumoasă! Şi e îmbrăcată decent, fără decolteu… draguţa de ea.

- Nu, buni, nu am văzut-o şi nici nu mă interesează. Mulţumesc că m-ai deranjat pentru asta.”

Pot să mă consider fericit. Din jurnalul prezentat de tipa „îmbrăcată decent”, pe care bunica mea începea s-o iubească deja, de la prima apariţie la ştiri, am prins doar sfârşitul:

„ – Acesta a fost buletinul de ştiri de la ora 17. Violeta Şeicaru vă mulţumeste pentru atenţie. O seară plăcută!„

Jocul cu moartea

Sunt un omuleţ scund, în mâna dreaptă am un pistol iar trotuarul lung ce-l străbat observ că e plin de cadavre. Nu mă opresc din mers. Mă duc înainte, lăsând necurse lacrimile ce-ar trebui să-mi cadă din ochii mici şi căprui la vederea oamenilor morţi printre care sunt nevoit să păşesc. Îmi continui drumul, deşi nu am habar ce caut în oraşul ăsta plin de ruine, cărămizi împrăştiate, miros înţepător, neştiind unde mă aflu, cum mă cheamă ori ce caut îmbrăcat în uniforma asta de soldat şi purtând în cap cascheta asta grea.

Primul om ce-mi iese în cale nu-mi inspiră destul de multă încredere încât să-l rog să-mi răspundă la multele întrebări ce mă macină. Poartă aceeaşi uniformă cu a mea, doar că a lui e de altă culoare, maro, mai precis. În primele secunde, după ce mă vede, scoate o puşcă şi nu se sfieşte să ţintească înspre mine. Din reflex, mă trântesc la pământ, nimerind în balta de sânge ce se scurgea din corpul unui bărbat în vârstă ce zăcea lat cu capul zdrobit. Amintindu-mi de arma ce-mi stătea, parcă, lipită în mână, mă proptesc pe coate şi apăs pe trăgaci, dând drumul unui glonţ ce se opreşte fix ţn fruntea lată a viteazului ce mă obliga să-mi murdăresc uniforma şi să stau întins pe burtă, pe cimentul ce miroase a moarte.

Unde dracu sunt? Visez? Ce se-ntâmplă? Pe cine-am omorât? De unde şi de ce atâtea cadavre în jurul meu? De ce singurul sunet ce străbate oraşul ăsta trist e ce lscos de focuri de arme? Să m-ascund? Pe cine să caut? Unde să mă duc? Cum am reuşit să-l ţintesc pe prostul ăsta exact în frunte, când nu am tras cu arma niciodată?

Mă ridic şi trag după mine bocancii negri cu şireturi lungi şi catarame groase, pe care nu-i recunosc să mi-i fi cumpărat în ultima vreme. O iau la dreapta, pe o stradă lăturalnică, unde, dintr-o clădire înaltă, aud o voce strigând după ajutor. Din instinct, găsesc uşor intrarea şi urc scările cu o viteză ce nu mă caracterizează. Întotdeauna am luat note mici la educaţie fizică, preferând fumatul turelor de teren, care erau cerinţa de bază la sfârşitul anului şcolar, pentru ca media la materia cu pricina să ne fie încheiată. Urletele disperate mă duc la etajul al treilea al clădirii cu locuinţe părăsite.

Pe un coridor, o femeie plânge strângându-şi în braţe copilul, căruia nu-i dau mai mult de 3-4 ani.

Nu ascult rugăminţile ei, dar o ajut dându-i din raniţa ce o am în spate un pachet din care venea un iz de mâncare. O rog să intre în apartament, să închidă ce a mai rămas din uşa făcută bucăţi şi îi fac semne insistente să tacă, ducându-mi degetul la gură, după ce observ că încearcă să-mi explice ceva într-o limbă necunoscută, ceva între portugheză şi franceză. Ce mai contează? Important e că i-am prelungit viaţa cu cel puţin câteva ore, ei şi copilaşului ce-l ţinea strâns în braţe, ducând-o la adăpost.

Un curajos de fier mă împinge ca după ce cobor două etaje, să-l sar pe ultimul ce mi-a mai rămas prin geamul spart. În stradă, alţi trei soldaţi, sau ce-or fi, sunt mulţumiţi de apariţia în decorul sumbru, dând comenzi celorlalţi 10 ce le urmau, să deschidă focul.

De data asta mi-am dat seama că germana era limba vorbită de aceştia.

Gloanţele venite din armele ciudate ale nemţilor mă ciuruiesc cât ai clipi. Cad pe dunga întreruptă de pe mijlocul străzii. O baltă roşie pătează imediat caldarîmul din jurul meu. Privirea mi se înceţoşează, iar germanii ce au tras în mine fără milă mă caută în buzunare, golindu-mi-le de ţigări şi ce-oi mai fi avut eu. Auzul mi se taie şi cerul împânzit de avioane de război se schimbă cu un nor negru. Asta înseamnă că am murit.           

GAME OVER! INSERT COIN! – patru cuvinte ce mă anunţă că maneta şi butoanele colorate nu vor să-mi mai asculte comenzile.

O experienţă cu prefix 074

Nici lui nu-i venea să creadă că numărul ce i-a apărut pe ecranul noului său telefon mobil putea fi al doamnei Gabriela Meseşan. De fapt, era domnişoară, nu doamnă, deşi la ultima aniversare suflase-n 35 de lumânări. Şi răspunsese. De obicei, nu obişnuia să răspundă numerelor ce nu le avea în agenda telefonului. De data asta, parcă egoul său îi spunea că nu va apăsa degeaba tasta YES.

- Alo, da!

- Bună, Florin! Sunt…

- Bună ziua, cine eşti?!

- Sunt Gabriela Meseşan, profesoara ta de la cursul de „Literatură universală”.

- Mă iertaţi, bună ziua!

- Ştiu te şochez cu telefonul meu, dar voiam să te anunţ că la ora 18:00 aveţi seminarul ce trebuia s-aibă loc mâine. Să nu întârzii!

Florin, student în anul I, adolescent cu urme foarte târzii ale pubertăţii, marcate prin coşuri apărute săptămânal şi vise rupte din cele mai noi apariţii în materie de filme porno rămase uimit, răspunzând cu o voce tremurândă :

- Bine, vă mulţumesc foarte mult că m-aţi a-a-anunţat… Bună ziua!

- Nu ai de ce să-mi mulţumeşti! Să vii, deci, azi la 18:00. Aceeaşi sală, VII/9!

- Sigur. O să vin!

- O zi bună!- Mulţumesc, la fel!

Hmmm, Gabriela Meseşan, profesoara mea de „Literatură universală”… Ce dracu’ se-tâmplă? S-a-ntors lumea pe dos! Să mă sune pe mine? Nici măcar nu am vorbit cu ea-n particular, de unde ştie care sunt eu? De unde mi-a aflat numărul de telefon? Poate i-a sunat pe toţi colegii din grupa mea, se consola optimist Florin, într-un sfârşit.

Dar putea să lipească un anunţ în afişierul facultăţii. În fine, sunt foarte curios! E doar 12:34. Până la 18:00 mai este vreme.

Vestea ce-o primise chiar de la profesoara lui nu-i afecta cu nimic cheful de băut. Se uita la ultimul episod din „Lost” apărut pe internet şi avea în faţă o sticlă de 2 litri de bere. Din puşculiţa lui de student nu-şi permitea să-şi cumpere bere la doză. Asta-nsemna să scoată de pe card încă 50.000 lei din banii trimişi de mama lui azi-dimineaţă, pentru aceeaşi cantitate, din acelaşi soi de bere. Şi nici nu putea să scoată decât de la 100.000 în sus. Cu un zâmbet larg în colţul gurii, îşi umpluse halba de pe măsuţa pe care şedea şi monitorul de 17’’ al calculatorului şi continuă să privească poveştile naufragiaţilor din serial.

Era ora 16:45 când Florin se trezi din cauza vocilor ce ieşeau din boxa de lângă pat. Adormise la film şi noul episod din „Lost” rulă de câteva ori, fără oprire. Prima dorinţă după un somn de aproape 4 ore era o înghiţitură sănătoasă din sticla cu apă, pregătită dinainte şi aşezată strategic jos, lângă pat. Ce-ţi doreşti prima dată după ce te trezeşti mahmur? Bineînţeles că nu două linguri de smântână ori una de maioneză, ci apă. Multă apă. Toate dimineţile ce urmau beţiilor crunte trase la chefurile colegilor de la şcoală începeau aşa. Se trezea cu gura uscată şi cu un gust rău în gură, rămas de la berea băută-n cantităţi industriale, combinat cu cel pe care i-l lăsau pachetele întregi de ţigări fumate şi cu altul de la gumă mestecată atunci când simţea că vreo domniţă-i făcea ochi dulci.

Un duş semirece, o duzină de înjurături destinate apei care se încăpăţâna să nu se încălzească, spălarea pe dinţi, chiloţi şi ciorapi curaţi, freza făcută cu veşnicile două mâini de gel ieftin, haine curate… şi o privire aruncată spre eas. 17:15.

„La 18:00 trebuie s-ajung la facultate. Am seminar.”, îşi aminti Florin.

Verifică uşa proaspăt închisă cu cheia pe dinafară şi peste 5 minute, ajuns în staţie, urcă în autobusul ce-l ducea până-n faţa şcolii. Drumul ţinu 20 de minute. Ajunsese bine. Era doar 17:45. O ţigară scoasă din buzunarul interior al gecii îl mulţumi pe deplin şi parcă-l felicita că a ajuns la timp. Singurul semn de întrebare venea din cauză că nici un coleg nu aştepta ca să urce-n afiteatrul unde se ţinea seminarul de miercuri, aşa cum se întâmpla de obicei.

O altă ţigară se aprindea deasupra focului provocat de bricheta Zippo, scoasă de Florin din acelaşi buzunar interior. N-apucă să o fumeze până la filtru, cum făcea tot timpul, din cauză că suma de 35.000, ce-nsemna un pachet întreg de ţigări era din ce în ce mai des considerată mult prea mare, în comparaţie cu bancnota verde de 10.000 ce o avea în pormoneul ce însemna, mai mult, loc de ţinut acte.Ceasul de pe telefon arăta 18:05. Urmau zeci de trepte urcate în fugă şi o clanţă apăsată cu sfială, la etajul 7 al facultăţii. Scuzele de rigoare îi veneau pe moment. Florin era un băiat spontan. Dar privi uimit un amfiteatru gol. Singura persoană ce-l popula era doamna profesoara Meseşan, ce-l căutase la telefon cu câteva ore-n urmă.

O privire perversă, nemaivăzută până atunci de băiat pe faţa vreunui cadru didactic şi o broască-n care cheia se-nvârtea de două ori, scoţând un sunet grav, apoi haine femeieşti aruncate pe băncile din primul rând, de la sacou la lenjerie intimă, îl făcuseră pe Florin să anticipeze atingerile fierbinţi, gemetele şi scopul pentru care era chemat la seminar de însăşi Gabriela Meseşan, cadru universitar cunoscut în facultate.

Totul se sfârşea cu mai mult decât simpla bucurie infantilă de a avea în agenda telefonului numărul doamnei profesoare.

Soarele trece prin orice draperii

Lacrimile-i cad pe rândurile scrise de mâna ei cu ceva vreme înainte. Cerneala de pe hârtiile citite şi răscitite de ochii lui roşii de nesomn alege să se amestece tot mai tare cu picurii săraţi. Gândurile negre dau buzna în capul lui şi, stând cu mâinile pierdute-n părul răvăşit, începe să le dea tot mai multă importanţă. Nu i-ar părea rău dac-ar avea la îndemână o sfoară groasă şi o grindă puternică. S-ar rezolva totul, sau aşa crede el acum. Dar stă la bloc. Iar ca să ajungă la cel mai apropiat magazin de unde-ar putea cumpăra un metru de sfoară ar trebui s-o ia printre blocuri şi să treacă pe sub geamul ei. N-are cum altfel.

„ De ce a trebuit să păţesc şi eu la fel? De ce mie? De ce ea? De ce a fost aşa?” – e o frântură din şirul de întrebări ce-i macină acum creierul. Şi continuă cu : „ Unde e acum, oare? La ce se gândeşte? Ce face? Îşi dă seama ce a făcut? Ştie cât m-a făcut să sufăr? „

Omul îmbrăcat de 5 zile în aceleaşi haine e Alin. Alin Ilea. De când şi-a văzut prietena cu altcineva n-a mai dormit o secundă. A stat doar în pat. Starea-n care se află îl face să semene tot mai mult cu un muribund, un om care aşteaptă să meargă-n lumea drepţilor, viaţa fiind acum mult prea mult pentru el. E nebărbierit, nepieptănat, iar mirosul hainelor de pe el nu e tocmai plăcut. Dar astea sunt ultimele lucruri la care s-ar putea gândi. E prea ocupat să se gândească la altceva. O vede doar pe Ioana. Dac-ar trage perdelele şi-ar da drumul la lumină în cameră, din nou, ar vedea-o-n faţa ochilor tot pe ea, pentru că, până nu demult, doar ea era lumina ochilor lui. Puţinele minute petrecute în alt loc decât în patul nearanjat trec atunci când se duce la baie şă-şi facă nevoile, sau când îşi aduce aminte că durerile de stomac le are din cauză că n-a mâncat mai nimic de joi şi-şi trage picioarele după el până în bucătărie, de unde îşi ia câte o bucată de pâine. E duminică, ora 13:13. Răspunsul lui pentru ce-i arată ceasul e un pumn dat noptierei pe care până acum două secunde, ticăia cercul ăla cifre şi ace . „ Până şi rahatul ăsta de ceas e-mpotriva mea! Pff, auzi, 13:13 ” . În oraş, oamenii se întorceau de la biserică. El nu mai credea nici în Dumnezeu. Spre EL scuipa din tot sufletul cele mai groaznice înjurături. Cum să mai creadă? Ce a făcut el să merite zilele astea de chin? Dacă există un Dumnezeu, de ce nu e unul drept?

Ca fulgerat, Alin se ridică din pat, adună de pe jos toate scrisorile şi pozele Ioanei, le rupe, iar confetti-urile rezultate le aruncă-n colţul camerei, acolo unde zăcea coşul pentru hârtii. Altădată arunca în el tentative de scrisori, în care orice virgulă pusă aiurea îi părea cea mai gravă greşeală. Cocoloaşele de hârtie se strângeau în număr mare până reuşea să pună capăt paginilor întregi pe care urma să i le dea iubirii lui, împreună cu vreun cadouaş. Îi sălta inima să o ştie fericită! E vorba de aceeaşi femeie care l-a adus acum în halul în care este. Ieri îl purta de mână prin Rai, acum îl afundă în cel mai crunt Iad.

Telefonul zace scos din priză, undeva pe birou. Receptorul ce-l strângea emoţionat în mână ori de câte ori îl suna Ioana e scos din furcă şi se bălăngăne agăţat doar în firul spiralat. L-ar fi aruncat in WC, dac-ar fi încăput. Nu mai vrea să mai audă de amintiri sau să se gândească la vreun mijloc prin care ar putea vorbi cu ea. Îi e scârbă de el, dar cu mai multă scârbă se gândeşte la ce i-a putut face Ioana.

„Cine m-a pus să cobor joi seară la chioşcul din colţ şi s-o văd săruntându-se cu nenorocitul ăla? Ce, nu puteam s-aştept până a doua zi cu pâinea? Poate găseam şi altceva de mâncare, dacă mă uitam mai bine-n frigider… De fapt, nenorocita aia de pâine mă mai ţine-n viaţă. Din aceeaşi pâine rup în fiecare zi câte-o bucată şi-ncerc s-o mestec, să trăiesc. Şi dacă n-o vedeam acum că umblă cu altcineva, rămâneam un ignorant. Putea să-mi ascundă multă vreme căcatul ăsta. Binecuvântată fie pâinea ce-am mers s-o cumpăr! „Dacă ar veni acum la el şi l-ar întreba, prefăcută, de ce arată aşa, ar fi în stare să-i dea un pumn direct în faţa aia atât de nevinovată.  

„ Din O-cea-nul Pa-ci-fic a ie-şit un peş-te mic şi pe coa-da lui scria : ieşi a-fa-ră dummm-neaaa-ta! Hai , Ionuţ, tu eşti! Restul, să ne ascundem.”  O zi însorită, iar în curtea casei cu numărul 13, de pe strada Bolintineanu, a soţilor Ilea, cei trei copii începeau o nouă tură de „V-aţi ascunselea”. Ionuţ avea 6 anişori şi era cel mai mic. Pe el căzuse tot greul acum. Trebuia să-i caute pe ceilalţi prin toate cotloanele.E ora 15:30. Poarta se deschide iar jocul de-a „v-aţi ascunselea” se termină. Toţi cei patru copii fug spre tatăl lor, proaspăt întors de la serviciu.

 „ – Ai ajuns, Alin? Cum a fost la serviciu, iubitule? 

    - E, cum să fie, acelaşi lucru! Mmm, ce bine miroase! Ce-ai făcut de mâncare?    - O să vezi. Hai, du-te, schimbă-te, cheamă-i şi pe dracii ăştia mici şi la masă!”    - Eram sigur că-mi faci ceva bun! Te iubesc!

   - Şi eu te iubesc! Grăbeşte-te! „

Alin iese din bucătărie chinuindu-se grăbit să-şi dea jos cravata şi cămaşa Armani pentru a veni la masă. Femeia ce poartă şorţul roşu cu puncte albe şi care tocmai a scos puiul din cuptor e Cristina Stamate – după numele ei de fată – , soţia lui Alin, acum Cristina Ilea. E medic iar părinţii ei sunt oameni înstăriţi. Lucrează la acelaşi spital, la care, cu 8 ani în urmă, fiind în garda de noapte la urgenţă, a primit un pacient în stare critică, un tânăr de 20 de ani, ce avea tăieturi adânci provocate de bucăţi de sticlă. Pieduse mult sânge datorită faptului că sinucigaşul începuse cu venele.  

În Ziua de azi…

La un material de presă fotografia ajunge să facă foarte mult şi asta nu e de ieri, de azi ci e dintotdeauna. Dar atunci când eşti în criză de poze pentru materialele din ziar sau reuşeşti să le încurci, nu-i deloc plăcut.

Şi dacă foloseşti aceeaşi fotografie pentru (cel puţin) două materiale diferite, e grav, chiar dacă e vorba doar de ediţia on-line a ziarului. Dar dacă materialele apar în zile consecutive ce ne facem? Bieţii cititori sunt încercaţi de sentimente de deja-vu până la epuizare! Dar dacă materialele cu aceeaşi fotografie, care apar în două zile consecutive se nimeresc amândouă să fie deschideri de ziar, atunci cum e? Chiar nu e o poveste sau un caz ipotetic de lovitură cu stângul în dreptul în jurnalistică. Chiar se-ntâmplă. La Ziua de Cluj.

Ieri, miercuri, 7 noiembrie 2007, Ziua de Cluj deschidea ziarul cu articolul “Datorii de 100 milioane de dolari” (foto 1). Azi, titlul articolului de deschidere este “Superofertă pe piaţa clujeană a muncii” (foto 2). Primul articol vorbeşte despre restanţele acumulate în Cluj în 2007 iar al doilea de târguri de forţă de muncă. Dar nu asta contează. Jenant e să foloseşti aceeaşi poză pentru două materiale chiar dacă ele sunt pe acelaşi subiect.

Şi, dacă tot sunt aici, vă rog să observaţi în prima poză şi lipsa punctului de la sfârşitul primei fraze, care duce la fabricarea unui minunat cârnaţ. Mă rog… 

Second-hand Photo

foto 1                                                                     foto 2

Update: Programul fotografilor de la Ziua de Cluj a-nceput mai repede azi. Observ că s-a ales poză nouă pentru materialul despre care vă povesteam mai sus. Bravo, bravo! Vigilenţă maximă, nu glumă!

Bush on the dance floor

Cine-a zis că Bush nu se ştie zbânţui?

Dacă pe Băsescu ne e mai uşor să-l prindem în timp ce se desfăşoară pe diferite ritmuri vara la mare sau mai ştiu eu pe unde, pe Bush cu greu îl prindem dând din cur. Totuşi, am găsit o adresă unde preşedintele Statelor Unite prestează ca un profesionist. Deci, hey, mr. deejay, put the record on, I wanna dance with my president.

Fermecatul Dansează 

Mesajele din staţie

Un câine pierdut, două fotografii cu patrupedul, un mesaj lipit în staţie şi doi oameni odihniţi. De atât ai nevoie ca să aştepţi autobusul zâmbind.

Într-o lume a vitezei, numărul de utilizatori ai serviciului e-mail creşte invers proporţional cu al celor ce aleg să mai apeleze la serviciile poştale învechite. Despre mesaje trimise în sticlă, pe apă, mai vedem doar în scenele unor comedii proaste americane. Totuşi, în 2007, mai sunt şi oameni cu răbdare. Fotografiile de mai jos sunt cel mai adevărat martor care vă poate confirma asta. Îmi cer scuze pentru calitatea jenantă a lor, dar telefonului meu, achiziţionat acum mult timp, nu-i pot cere prea multe.

 

 Textul primului mesaj:

“Am pierdut un cîine copoi ardelenesc, metis, de 5-6 ani, femelă sterilizată. Ofer recompensă. Tel. 0720.568.971, 0740.410.174. Nu rezistă la frig.” 

Textul celui de-al doilea mesaj:

“Pentru “recuperatorul de câini”: am aşteptat vineri, 26 octombrie , o jumătate de oră în faţă la alimentara Mega de la Hală, din piaţa Mihai Viteazu, şi n-aţi apărut”

RATUC Messenger

Un război care mă plictiseşte

M-am săturat până peste cap de ştirile despre românii din Italia, despre statul italian care face ce face, despre broscarii din ţară şi ceea ce declară ei, despre toate rahaturile astea.

Nici nu pot să dorm liniştit că mai apare câte o ştire despre “explozia” pe care Mailat a creat-o. Dezbaterile şi cererile de demisie a ministrului Cioroianu pentru declaraţiile făcute, considerate naziste, mă obosesc la fel de tare. Un italian a fost împuşcat în cap din greşeală la Arad în timpul unei partide de vânătoare. Nouă români au fost arestaţi azi la Roma pentru şantaj şi furt de curent electric, ne povesteşte Realitatea TV. Ei se află acum în arest preventiv la Roma, în acelaşi penitenciar în care se află şi criminalul Mailat. În fine, un italian de 29 de ani a deschis focul în direcţia autoturismului unui român. Asta la Torino. Sursa e tot Realitatea Tv. Mulţumesc presei pentru informaţii şi mă pun să dorm. Poate când mă trezesc şi deschid televizorul aud altceva.

Războiul de Ţesut

Sunt jucător de liga a IV-a

       

Google-ind aiurea din plictiseală, am găsit în Sportul Sălăjean o informaţie foarte interesantă: sunt titular în echipa de fotbal de liga a IV-a, Favorit Crasna. În meciul cu Rapid Zimbor, pierdut de echipa mea cu scorul de 1-3 am fost titlular şi am luat un cartonaş galben în minutul 37. Sunt un mare fotbalist!

Football My Love 

Adrian Popa, viceprimarul jurnalist

În Monitorul de Cluj de azi, materialul de deschidere e un gest de automutilare al viceprimarului Adrian Popa. El semnează materialul în care scrie despre contrele cu Marius Nicoară. Glumesc, normal. Oricum, e foarte tare coincidenţa de nume. Mulţam Jacodini!

Click pentru a mari imaginea

Popa Tanda

Presa clujeană despre bătaia dintre suporteri

Vă promiteam să vă ţin la curent cu materialele de presă ce au ca subiect bătaia de vineri noaptea dintre suporterii “uiştii” şi cei ai echipei din Gruia. Am făcut aşadar o scurtă trecere în revistă a articolelor apărute până duminică noaptea.

Antena 1 şi Antena 3 dau în exclusivitate sâmbătă seară ştirea despre bătaia în plină stradă iscată între suporterii “ceferişti” şi cei ai echipei Universitatea Cluj, împreună cu imagini din timpul incidentului. Textul ştirii date de Laura Călugăr, reporterul Antena 1 Cluj, sună în felul următor: “Huliganii care îl lovesc fără milă pe tânărul din imagine par a fi suporteri ai echipei Universitatea Cluj. Îi dau de gol fularele purtate la gât. Bărbatul lăsat aproape fără suflare pare a fi un suporter CFR. O gaşcă întreagă tabăra cu pumnii şi picioarele pe bărbatul trântit la pământ”. Mai târziu cu o oră, la 20:31, Bianca Felseghi de la Citynews dă aceeaşi ştire. Colegul Biancăi, Cosmin Lucaci vine, cu două ore mai târziu, cu amănunte care schimbă însă situaţia. Suporterul din imaginile Antenei 1 se dovedeşte a fi, de această dată ”uist”. După alte 60 de minute, acelaşi Cosmin Lucaci publică pentru Citynews declaraţiile barmanului din restaurant, martor la incident.

Vine rândul Gazetei Sporturilor să scrie despre încăierarea din Grigorescu la 40 de minute după miezul nopţii, la o zi după ce evenimentul s-a consumat. Imediat după Gazeta Sporturilor, Cristian Cucolaş şi Vlad Măcicăşan de la Prosport scriu şi ei despre bătaie. Citynews apare duminică în exclusivitate cu un articol care include declaraţiile tânărului “uist” bătut cu bestialitate pe trecerea de pietoni din apropierea localului Fortuna în noaptea de vineri spre sâmbătă. Tot duminică, Ziua de Cluj apare pe ediţia on-line cu un material în care aruncă cu acuzaţii. Tot ei publică în ediţia de azi un material de deschidere mai amplu pe subiectul răfuielii dintre suporterii clujeni. Monitorul de Cluj publică şi el un material semnat de Andi Daiszler despre incidentul de vineri noaptea, dar mult mai sărăcuţ.

Tot în acest weekend:

* Sâmbătă, doi suporteri dinamovişti ajung la spital după o confruntare cu fanii “Universităţii” Craiova.

* Sâmbătă, înaintea meciului “U” Craiova – Dinamo Bucureşti, autocarele galeriei dinamoviste sunt atacate cu pietre de către olteni.

* Sâmbătă, jucătorul Adrian Mutu e făcut “ţigan de căcat” în timpul meciului Lazio Roma – Fiorentina de către suporterii echipei Lazio. 

* Duminică, garda de corp a preşedintelui CFR, Iuliu Mureşan, bate un poliţist comunitar la Vaslui. Bodyguard-ul Vasile Tagean îi provoacă poliţistului o dublă fractură de femur.

* Duminică, suporterii Stelei se duelează verbal şi fizic cu suporterii echipei Poli, înaintea meciului de la Timişoara

Babilon City

Lupte de stradă între ceferişti şi uişti

În noaptea de vineri spre sâmbătă, în apropierea pieţei din Grigorescu, a avut loc o altercaţie dură între suporterii celor două echipe de fotbal clujene, CFR şi Universitatea.

Vineri noaptea, în jurul orei 1:30, câteva zeci de suporteri ceferişti şi uişti au reuşit să spargă liniştea cartierului Grigorescu. Aproximativ 100 de suporteri ai echipei din Gruia sărbătoreau în restaurantul Fortuna, aflat deasupra pieţei din Grigorescu. Nu a trecut mult timp până ce un număr de 20 de fani ai ”Universităţii” au aflat vestea. Aceştia s-au deplasat spre restaurant cu chef de harţă. Potrivit unor surse din galeria feroviară, uiştii au agresat, la început, o membră a grupării ceferiste “Ablaze”. Aflând de ceea ce se întâmplă în faţa localului, ceferiştii au ieşit din restaurant şi în scurt timp s-a pornit o bătaie generală. Văzând că ceferiştii sunt de cinci ori mai mulţi, fanii “şepcilor roşii” au luat-o la fugă. Totuşi, unul din ei a fost prins şi bătut fără milă de feroviari pe trecerea de pietoni de pe strada Mirăslău (foto 1, foto 2, foto 3). Acesta a fost lăsat lat în mijlocul străzii (foto 4). În scurt timp, un echipaj de poliţie a sosit la faţa locului şi nouă persoane au fost reţinute (foto 5). Acestea au primit amenzi pentru tulburarea liniştii publice. Victima a fost transportată la Unitatea de Primire a Urgenţelor (UPU) 1 de un echipaj SMURD (foto 6).

La Antena 1, graba strică treaba

În cursul zilei de ieri, sâmbătă, 3 noiembrie, Antena 1 a pus mâna pe imaginile surprinse cu telefonul mobil de către un martor la incident, pe care le puteţi vedea aici. Filmarea este făcută de la etajul unui bloc din apropierea locului unde s-a iscat bătaia generală. Aşadar, Antena 1 a dat în exclusivitate aceste imagini, însă ştirea a fost dată peste cap de către oamenii lui Voiculescu. Textul ştirii suna astfel: “Huliganii care îl lovesc fără milă pe tânărul din imagine par a fi suporteri ai echipei Universitatea Cluj. Îi dau de gol fularele purtate la gât. Bărbatul lăsat aproape fără suflare pare a fi un suporter CFR. O gaşcă întreagă tabăra cu pumnii şi picioarele pe bărbatul trântit la pământ. În timp ce huliganii îl lovesc încontinuu, unul singur încearcă să-i îndepărteze de tânărul care abia mai poate merge. Loviturile contenesc abia când bătăuşii aud sirenele poliţiei. Până la urmă, tânărul călcat în picioare a fost preluat de un echipaj SMURD şi dus de urgentţă la spital. Poliţiştii clujeni i-au amendat pe bătăuşi doar pentru tulburarea liniştii publice. Vor plăti pentru bătaia cruntă pe care i-au dat-o tânărului numai dacă acesta va depune plângere”.

Citynews încearcă să clarifice

Sâmbătă seara, la ora 20:31, Citynews apare cu prima ştire pe acest subiect. Cu două ore mai târziu, Citynews vine cu o nouă ştire ca să clarifice filmul evenimentelor. Peste încă o oră, aproape de miezul nopţii, acelaşi portal postează declaraţia barmanului din restaurantul Fortuna, martor la bătaia de vineri noapte. Cu un pas înaintea celorlalţi, Citynews nu se lasă şi dezvăluie în exclusivitate azi, duminică, la ora 14:03 identitatea victimei din filmul dat de Antena 1. Numele lui este Alfred T. are 21 de ani şi este poreclit Freddy. El este suporter al echipei Universităţii Cluj şi face parte din brigada “Boys”.

Ziua de Cluj acuză

Ziua de Cluj vine cu un material în cursul zilei de azi, dar nu aduce mare lucru în plus în afară de faptul că dă peste nas Antenei pentru manipulare. Acelaşi lucru îl aplică şi publicaţiilor care au manipulat opinia publică în legătură cu cazul tânărului Istvan Bencze, ucis în bătaie în faţa barului High Fligh, de pe Dorobanţilor. Încercând să explice faptul că Antena 1 a încurcat voit sau nu suporterii echipei CFR cu cei ai Universităţii, Ziua îşi dă cu stângul în dreptul după cum urmează: 

“De exemplu, un incident tragic, dar care nu avea nici o legătură cu fotbalul, în urma căruia un bărbat a murit, a fost prezentat într-un cotidian local astfel: “un suporter al Universităţii Cluj a ucis un suporter al CFR 1907”. Ulterior, s-a dovedit că regretabilul incident nu avea nici o legătură cu “U” sau CFR Cluj. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul conflictului de sâmbătă dimineaţa, din complexul Fortuna”.

Dragii mei domni, incidentul de vineri noapte din Grigorescu, A AVUT DE A FACE cu fotbalul, sau, mă rog, cu pasiunea nebună a suporterilor celor două echipe. 

Concluzii, concluzii

În concluzie, pe lângă faptul că pot spune cu mâna pe inimă că de multe ori credibilitatea mea vizazi de presă este aproape de 0, mai pot spune că sunt bucuros că vineri noapte n-am mers să-mi iau ţigări. Zona în care s-au încăierat băieţii ăştia îmi era în drum. Suflând uşurat, aştept plin de curiozitate ziua de luni, când subiectul va mai apărea şi în celelalte ziare iar cluburile de fotbal şi Poliţia îşi vor dezvălui poziţiile şi punctele de vedere. Promit să vă ţin la curent. În fine, mai jos puteţi vedea câteva fotografii luate din filmul difuzat de Antena1. Pentru a le mări faceţi click pe fiecare. 

Uistul ceferist

1.  2.  3.  

4.  5. 6.

Tatăl nostru, traficul

Fiecare ziar local se laudă cu numărul de vizitatori zilnici. Puţine publicaţii au însă curajul să recunoscă faptul că acest număr depăşeşte foarte rar 100-200 de vizitatori. Am făcut o analiză pe traficul înregistrat de principalele ziare locale din Cluj la începutul lunii noiembrie, în perioada 1-3 (joi-sâmbătă).   

Majoritatea ziarelor locale din Cluj au, pe lângă ediţia pe print, una on-line. Acestora se adaugă şi portaluri ca şi Citynews sau Clujeanul cotidian , care au ca target publicul click-ăitor. Dar, cu toate astea, se vor ziare. Mi-am sacrificat câteva minute pentru a monitoriza, de curios, traficul site-urilor câtorva publicaţii clujene, atât cotidiene, cât şi săptămânale. Asta ca să clarificăm, încet, care merită poziţia de lider. Am luat zilele de joi, vineri şi sâmbătă. Site-urile monitorizate:

 Cotidiene: www.citynews.ro (Citynews), www.clujeanul.ro/cotidian (Clujeanul cotidian)*, www.monitorulcj.ro (Monitorul de Cluj) , www.ziuadecj.ro (Ziua de Cluj), www.informatiacluj.ro (Informaţia Cluj).

*site-ul www.clujeanul.ro îşi amestecă cititorii, contorizându-i împreună atât pe cei ai ştirilor zilnice cât şi pe cei ai săptămânalului. Am decis, totuşi, să includ Clujeanul doar pe lista cu publicaţii cotidiene. 

Aici aveţi tabelul cu titlurile publicaţiilor şi cu numărul vizitatorilor din cele trei zile (joi, vineri şi sâmbătă).

Click pe imagine pentru a o mări

Aşadar, am ajuns la următoarea concluzie: Ziua de Cluj reuşeşte să calce în picioare ediţiile on-line ale publicaţiilor din orăşel cu un record de 4338 de vizitatori vineri. Monitorul de Cluj îi calcă pe urme, dar îi lipsesc aproape 2000 de vizitatori ca să ajungă traficul făcut vineri de Ziua de Cluj. Portalului Citynews i-au lipsit joi doar 58 de vizitatori ca să bată Clujeanul la trafic. Vineri şi sâmbătă au adunat, însă, jumătate din vizitatorii celor de la Clujeanul. Informaţia Cluj atinge apogeul joi, cu 532 de vizitatori, dar sâmbătă doar 94 de inşi au accesat siteul ziarului cu pricina. 

Săptămânale: www.ftr.ro (Foaia Transilvană), www.agendaclujeana.ro (Agenda Clujeană), www.saptamana.ro (Săptămâna Clujeană), www.gazetadecluj.ro (Gazeta de Cluj).

Tabelul de mai jos include titlurile publicaţiilor săptămânale din Cluj şi numărul vizitatorilor din aceeaşi perioadă. (joi – sâmbătă).

 

Click pe imagine pentru a o mări

Săptămânalele au vizitatori mult mai puţini decât cotidienele, asta e foarte clar. La fel de clar precum Gazeta de Cluj e lider între cele patru nume alese, cu peste 400 de vizitatori joi şi vineri. Săptămâna Clujeană e pe locul al doilea, dar nu şi joi, când siteul Foii Transilvane contorizează 24 de vizitatori în plus. Agenda Clujeană e codaşă la capitolul vizitatori cu doar 57 de cititori sâmbătă.  

Gabarit Depăşit

Şi vara ninge

Trecea neobservat prin aglomeraţia din centru. Era pe la orele amiezii iar trotuarele erau furnicare obositoare. Cozi la gogoşi, cozi la şaorma, oameni grăbiţi, semafoare şi maşini scumpe parcate pe trotuar. Simţea că i se taie aerul şi că n-are spaţiu să trăiască. Viaţa lui era deja prea mult. În ultima vreme se asemăna tot mai tare cu un robot. Nu-i plăcea să aleagă între două lucruri la fel de importante pentru el şi nici să facă doar unul dintre ele, ignorându-l pe celălalt. În autobusele mai pline ca niciodată îi plăcea să stea la uşa din mijloc, în picioare, lipit de geam. Cel mai mult îi plăcea să traseze dungi cu degetul arătător pe geamul murdar al uşii. Desena linii care nu-nsemnau ceva anume. Puteau fi drumurile pe care le străbătuse în acea zi, dar puteau fi şi dungile zebrelor trecute c-o zi înainte.

Gândurile îl năpădeau la fiecare pas făcut imediat după ce cobora din autobus. Dar nu putea nicicum să-şi pună ordine-n ele. Nu mai credea în nimic şi se simţea legat de mâini. Cu basca trasă pe ochi credea că poate deveni invizibil. Îşi dorea atât de mult asta!Putea jura că pe mâneca de la bluza-n dungi cumpărată c-o zi înainte i s-a aşezat un fulg de nea. Prima privire aruncată spre cer de sub cozorocul băştii  îi confirma asta. Chiar ningea. Nu căuta să-şi explice în nici un fel asta, fiindcă ultimele dăţi când căutase explicaţii la anumite lucruri intrase şi mai tare în ceaţă ”Ninge. Şi, totuşi, e iulie. Dar nimic nu mă mai miră. Ninge”, repeta el în gând în drumul spre casă.

Oamenii se plângeau în continuare de cele 35 de grade pe care trebuiau să le suporte. La intrarea în magazinul de lângă bloc, două vecine îmbrăcate sumar dezbăteau îngrozite ştirea de la radio care anunţa că perioada de caniculă va mai dura cel puţin o lună.

Jurmalul Naţional şi Infornaţia Cluj

Dacă Informaţia Cluj a scăpat greşeluţe prin conţinutul propriu, Jurnalul Naţional a demonstrat că nici oamenilor lui Tucă şi ai lui Ciutacu nu le este străină eroarea.

Puteti să vă distraţi şi voi de nişte greşeluţe culese din ediţiile on-line ale Jurnalului Naţional – la care sincer nu mă aşteptam să o bucteze -, respectiv Informaţia Cluj. Nu am nimic nici cu unul nici cu altul, ba dimpotrivă, chiar îmi plac amândouă şi le citesc cu plăcere.
Dacă Jurnalul ne scrie despre cântecul “penmtru” Dobrin (foto 1), Informaţia Cluj e foarte confuză asupra zonei în care un tânăr de 20 de ani a fost lovit de troleibus (foto 2) . Mă rog, poate chiar era greu de aflat. (Boţan, să nu te superi pe mine pt. asta! Merci anticipat.) N-aş putea să ignor textul materialului de deschidere din Informaţia, unde prea multe virgule reuşesc să strice treaba mai mult decât orice altceva (foto 3). Pe urmă, articularea cuvintelor se dovedeşte un lucru mult prea mare şi greu, într-un material despre Wizz Air. Exemplu: “purtătorul de cuvânt a Wizz Air” (foto 4). Din cronica meciului CFR-UTA aflăm că Radu Mărginean a jucat şi el aseară în Gruia deşi nu era inclus nici în foaia de joc. Ba mai mult, el a “scuturat bara porţii lui Huţan” pe la începutul meciului. În timpul ăsta Minteuan spărgea seminţe în tribune, poate (foto 5). (Robi, dormi mai mult!)

Click pe imagine pentru a o mări

1.

2.

3.

4.

5.

* Mai târziu, mi-a atras atenţia un material citit pe www.citynews.ro, de fapt titlul lui mai tare decât conţinutul (foto 6). Se vorbeşte despre deschiderea celui mai nou club din oraş,
Midi, care a avut loc joi seara. Reporterul observ c-a fost foarte tentat să folosească un limbaj de ultimă generaţie: “Club MIDI, fitze maxi”. Din comentariile de pe blogul lui Vasile Racoviţan am înţeles că nu-i foarte uşor să foloseşti diacriticile, dar nici să le înlocuieşti cu ”tz” sau ”sh” nu-i o treabă.

6.  

Literă des Lege

Născut de Ziua Morţilor

1 Noiembrie, motiv de tristeţe sau de bucurie?

                    

foto: Cristian Jacodi, citynews.ro

Dumnezeu să ne ierte răposaţii şi Dumnezeu să mă ierte şi pe mine pentru ideea genială de a-mi face publice aberaţiile pe blogul pe care tocmai vă aflaţi.

Azi e ziua morţilor. Nu ştiu dacă a fost prea inteligent din partea mea să aleg ziua de 1 Noiembrie pentru a-mi inaugura blogul. Sper să nu moară înainte să se nască, la fel ca un fătul ăla la care mă holbam cu colegii în orele de Biologie din liceu. 

Plesnesc cu şampania de monitor şi îi dau, deci, drumul. De acum ne auzim, vedem şi citim mai des. Aceasta e prima pagină din blogul meu, născut azi, de Ziua Morţilor.

 Zombilico del mondo