Să termini un liceu şi să nu înţelegi ce-i cu viaţa ta, să râzi pe ascuns, impasibilă la planurile pe care părinţii tăi încep încep să le pună pe foaia pe care până ieri jucai “Ţări-ape”, să te muţi şi să locuieşti ca o regină într-un oraş de 10 ori cât satul în care te-ai născut, într-un apartament în care ai tăi îşi varsă la început de lună jumătate din salariu, să lipseşti de la majoritatea cursurilor facultăţii în care naivii părinţi îşi pun planuri că pot face din tine “ceva”, să începi să topeşti banii de cheltuieli de pe scară, scoşi din bancomatede, în baruri întunecate, unde te întorci de fiecare dată fără cel mai mic sentiment de vinovăţie pentru cei doi cretini care vorbesc despre tine ca de “fata noastră care învaţă la facultate”, să te împrieteneşti tot mai bine cu dubioşii care te cheamă la fiecare chef, să întorci cheile în uşi pe dinăuntru cu gândul că ţi-o tragi încă o dată, să nu te întrebi nimic, măcar, atunci când prietenele îţi aduc la urechi zvonul c-ai fi curva facultăţii, să trânteşti portierele maşinilor cumpărate la mâna a doua din Germania, închizând ochii la faptul că şoferii vin pe bandă rulantă şi cuvintele pe care le leagă dau spre 0, să te-ntorci din două în două săptămâni de la chefurile desfrânate de la cabanele de la marginea oraşului, să susţii, din prima bancă a amfiteatrului facultăţii că dintotdeauna ai fost bravă la gramatici, să provoci râsul celor din spatele tău, care te arată cu degetul, plănuindu-şi seri fără haine, unde tu eşti invitată specială, să ajungi, după două săruturi şi un oral într-o redacţie de ziar, să legi două rânduri pentru a scrie o ştire, dar să se-ncâlcească tot, să te autoinviţi la berile băute prin baruri ieftine de presari, cu oameni care te-au impresionat cu falsitatea lor, să-nncepi să vorbeşti ca o orăşeancă veritabilă când părinţii tăi încă se luptă cu ujerul vacii, care se lasă mulsă cu greu, să treci mai departe călcând într-un studio de televiziune, unde microfonaşul pe care-l iei între degete să-ţi dea puteri nebănuite, să te-căpăţânezi c-ai un cuvânt în faţa lumii, să te zbaţi în lupta cu peria de dinţi dimineaţa, dar să-ţi laşi faţa nespălată, să deschizi gura, să te cerţi, să prinzi încredere în falsele forţe de care crezi că ai dovadă, să i-o sugi şefului pentru o primă de un milion primită, crezi tu, pentru o ştire pentru care cameramanul pe care l-ai purtat pe dealuri te-ar scuipa la cât eşti de proastă pentru că n-ai putut să-l ajuţi când a lucrat singur, să crezi că te-ai băgat pe sub pielea patronului, când el povesteşte despre tine ca despre o curvă, ceea ce ai reuşit să devii, încet-încet, să stai la mese pline de oameni care nu se mai ascund să miştocărească pe baza ta, să te îngropi în căcat mai tare decât poţi să fi, să te miri când oamenii încep să te arate cu degetul pe stradă, să îţi găseşti alte fufe la fel ca şi tine, cu care să dezbaţi subiecte ieftine, să te mulţumeşti cu ceea ce crezi că eşti, să devii jurnalistă.
.
