Aş vrea să fac o dedicaţie

Pentru toţi ăia cărora le creşte sufletul când intră-n cluburi cu legitimaţia de presă, care se uită mândri de după banda ce înconjoară perimetrul unui accident, care arată cu degetul spre colţul parbrizului maşinii, unde stă aşezat cartonul cu “Presa; liberă trecere” şi au, de fapt, o meserie de care, de multe ori, s-ar putea ruşina omul fără cea mai mică ruşine. Pentru ei, care la locul de muncă se ceartă ca ţiganii cu colegii lor ş-ar muşca din ei cu prima ocazie. Pentru ei, aceeaşi care îi vorbesc de rău şi pe ceilalţi, care lucrează la orice alt ziar decât ei. Evident, pentru cei care fac foamea în redacţii ş-ajung să nu mai aibă o viaţă a lor, numai o bere după programul de ‘enşpe ore ş-un somn tăiat iar spre dimineaţă pentru acelaşi job. Pentru ei, cei care aleg să scrie minciunile “plasate” de şefi din diferite interese decât să se pişe pe ei cu mândrie şi să trântească uşa. Da, sunt aceaşi cu ăia care nu-întreabă decât: “Şi ce-o să fac? Unde o să mă duc?” în loc să deschidă ochii ca să vadă în ce căcat se îneacă în fiecare zi.
Pentru ei şi pentru toţi cei ca ei: prea mult vă meritaţi soarta!

Apropo, uitaţi ce frumos scrie şi domnul Mihai Goţiu în Clujeanul: Merită să fii jurnalist în ziua de azi?

“Nu au fost puţine momentele în care am găsit cu greu argumente să continui să activez în acest domeniu. Şi nu doar să mă conving pe mine, dar să găsesc argumente să-i conving şi să-i motivez şi pe colegii mei. Mai mult, să merg şi să-i conving pe studenţi că au ales o profesie onorabilă, în care merită să-şi construiască o carieră.
[...] Există această iluzie a puterii pe care ar avea-o presa. Este reală doar într-o anumită măsură. În aceeaşi măsură în care eşti respectat pentru ceea ce faci, pe atâta desconsiderare şi ură aduni. De câte ori nu aţi auzit expresiile „scormonitori în gunoaie” [...]?”